In sanul familiei noastre invatam pentru prima data sa luptam, invatam despre victorie si infrangere, despre a fi activ si despre a fi pasiv, despre a prelua conducerea si despre a ceda. Cand pasim dincolo de usa caminului, cunoastem daja tehnici de pastrare sau pierdere a controlului.
Cel mai dificil este pentru copii sa se lupte cu propriile dorinte imediate iar luptele pe care le-am dat in primii ani de viata, invatand sa dominam, stapanim, influentam, subjugam sau sa ne potolim impulsurile ne invata sa ne controlam. Invatam greu ce este aceea rabdare.
Nu este greu sa ne lipsim de ceea ce ne dorim imediat, sa refuzam si sa amanam. De timpuriu, persoanele adulte din viata noastra ne ingradesc placerile si asteapta de la noi sa ne autocenzuram.
Capacitatea noastra de a ne autocontrola este ineficienta si nesigura. Pe masura ce ne maturizam, invatam putin cate putin sa ne autocontrolam, dar nu renuntam niciodata la satisfacerea propriilor dorinte.
De cum ne nastem, parintii incep sa ne impuna standardele lor cu privire la bine si rau, corect si gresit. Ne confruntam cu o serie de “nu-uri” restrictive si de “da-uri” aprobatoare.
Rusinea si vina pe care le simtim atunci cand incalcam restrictiile si mandria pe care o simtim atunci cand urmam “da-urile” ajuta la construirea a ceea ce mai tarziu va deveni supraeul si constiinta noastra.
Putem intelege constiinta ca instalarea parintilor in mintea noastra, interiorizarea si adoptarea interdictiilor morale si a ideilor lor. Constiinta se naste ca o forta care ne opreste din a face rau, chiar daca nimeni nu ar afla.
Studiile recente sugereaza ca nasterea constiintei are loc undeva in cursul celui de-al doilea an. Pentru a evita povara vinii, ne ferim a face greseli folosind autocontrolul.
Asa am invatat sa ne controlam impulsurile de a lua ceea ce vrem si de a nu ucide ceea ce uram, reprimandu-le, scotandu-le din constiinta.
Sau ne multumim cu un inlocuitor, sau cu un dram in loc de mult, sau ingropam un impuls negativ si sustinem ca simtim exact opusul. Dar dorintele noastre ascunse niciodata nu pot sa fie chiar atat de ascunse.
Impulsivitatea naturala de a ne satisface imediat este temperata atunci cand invatam sa asteptam, sa avem putina rabdare. Controlul nu inseamna numai constrangere, ci si stapanire.
Bebelusii vin pe lume mai neajutorati decat progeniturile altor specii, urmand ca pe parcursul urmatorilor zece-douazeci de ani, unii sa dobandeasca un anumit control asupra mediului in care traiesc, altii sa dobandeasca un sentiment profund de neajutorare.
Categoria din care vom face parte, cat de devreme sau cat de des si intens vom trai sentimente de neputinta sau de eficacitate, depinde de experienta noastra personala, de prezenta sau privarea maternala.
Ives Hendrick vorbeste de instinctul de a stapani, de a pune stapanire care produce o placere primara. Acest instinct de a controla si modifica mediul in care traim este un proces de expansiune a sinelui, un proces in care asimilam din ce in ce mai mult din mediu nostru si imprejurimi incat sa putem controla si mai mult.
Pentru a ne putea opri din a ne aventura in neant avem nevoie de autoritatea parintilor. Avem nevoie de ea atunci cand suntem speriati sau impotmoliti.
Insa, daca fiecare exploarare ne este impiedicata de “stai”, “fereste-te”, “ai grija”, curiozitatea noastra voioasa, increderea in calitatile noastre vor fi sufocate.
Daca parintii ne vor proteja si vor avea grija de noi dar lasandu-ne sa fim noi insine, vom ajunge la varsta de 2, 4, 10 anisori nerabdatori sa ne continuam stradaniile de a ne controla si gestiona particica noastra de lume.
Ajungem sa invatam ca notiunea de control are doua conotatii: retinere – amanarea si refuzarea gratificatiei si folosirea cunostintelor si abilitatilor – satisfactia de a fi eficient si de a fi la carma.
Unii dintre noi se poate sa aiba mame care si-au descoperit, exercitandu-si functia de mama, o putere care le-a scapat toata viata, respectul de sine amplificat de rolul “mamei care stie intotdeauna cel mai bine, care stie ce este corect, ce este bun si ce are valoare”.
O astfel de mama, dependenta si moale in toate celelalte relatii, prospera in noul ei rol de ingrijitor omnipotent, rol ce depinde insa din lipsa noastra de putere. Putem vorbi si despre rolul de sot si rolul de tata care se bucura acasa de un control ferm compensand controlul ce paleste in alte arii ale vietii.
In astfel de familii, pe langa nevoia lor ca noi sa ne simtim nelalocul nostru si fara putere, ni se comunica inca un mesaj – ca trebuie sa facem sa se simta mandri de noi, ca trebuie sa le intretinem sentimentul de superioritate.
Mesajul ambivalent al unuia sau al ambilor parinti “trebuie sa reusesti pentru mine/ pentru noi si trebuie sa esuezi pentru mine/pentru noi” ne tulbura, ne deprima, ne prinde intre succes si esec.
O mama intruziva face pentru noi ceea ce noi vrem sa facem, nerabdatoare sa ne verifice fiecare miscare, sa ne avertizeze, sa ne termine propozitia inainte ca noi sa o rostim, repezindu-se sa ne ajute, sa ne corecteze si sa ne protejeze.
Mereu prin preajma, ea reuseste sa ne zdrucine increderea ca putem reusi si singuri. Ca adulti, vom aplica modelele de control invatate in copilarie, celor din jurul nostru si mai ales copiilor nostri. Dar exista si posibilitatea sa fugim speriati in directia opusa.
Daca am avut parte de parinti severi, poate ca ne vom creste copiii fara limite sau constrangeri. Dar in timp ce ne amagim ca am scapat de autoritatea stricta din trecutul nostru, o putem reinvia, fara sa intuim, treziti sub o conducere autoritara, insa de data asta cel care guverneaza este propriul nostru copil-tiran.
Exista un consens general in psihologia infantila, asupra faptului ca prea putin control parental are la fel de multe efecte negative ca si prea mult control. Un parinte care ofera tot, care ne da orice vrem atunci cand vrem, ne va crea iluzia pe mai tarziu, ca putem controla tot si pe oricine.
La copii, competitia pentru aplauze sau pentru afectiune poate impulsiona atingerea scopului, care la randu-i, ii poate umple de mandrie, desi cateodata, mandria poate capata nuante de anxietate. Pe masura ce gradul de stapanire creste, mandria triumfa.
Pentru multi dintre noi, scopul de a deveni competenti in lumea exterioara prezinta un risc care presupune, ca noi putem concluziona ca nu suntem competenti in aceasta societate a oamenilor inteligenti, puternici si capabili, noi nu putem concura, nu ne putem masura cu ei.
Aflati in fata unei sarcini pe care nu o putem indeplini, putem trage concluzia ca niciodata nu o vom putea indeplini si ca nici nu are sens sa incercam.
Intr-un mediu in care evenimentele importante nu pot fi controlate de noi, putem dezvolta deprinderea neputintei, concluzionand ca este fara rost sa incercam a controla orice eveniment.
Cu cat suntem mai tineri, cu atat mai mare ne va fi credinta ca evenimentele ce depind de noroc ori soarta pot fi totusi influentate de noi. Estimarea propriei competente este inca imprecisa.
Incepand cu adolescenta vom combina competenta si contingenta pentru a cunoaste sansele de a controla un rezultat.
Orice situatie in care un individ se confrunta cu mai multe optiuni, construieste strategii sau reflecta mai mult timp asupra problemei, creste vulnerabilitatea iluziei de control.
Parintii incearca sa-si opreasca copiii de la nenumarate lucruri pentru ca sa evite sa nu li se intample si copiilor ce li s-a intamplat lor.
Cred, ca parintii ar trebui sa-si dea seama ca singura modalitate de a invata este sa li se intample si lor. Cum ar putea copiii invata, daca parintii nu vor sa renunte la controlul asupra lor?
Expertii au identificat sarcinile de dezvoltare ale adolescentei pentru realizarea maturizarii ca fiind:
- consolidarea identitatii sexuale;
- regasirea sentimentului de dragoste, dincolo de granitele familiei;
- modificarea si cizelarea supraeului, a constiintei, prin dezvoltarea unui sistem personal de valori morale;
- rezolvarea crizei identitatii printr-o imagine despre cine suntem, ce vrem si incotro mergem;
- o sarcina dureroasa si infricosatoare este separarea de mama, de tata, de copilarie;
- reintoarcerea acasa cu noul profil al unei persoane adulte.
In procesul de a deveni adult, se rup legaturi importante cu parintii. Dezvoltandu-ne propria autonomie, propriul supraeu, parintii sunt respinsi, desfiintati, devin inamici. In rolul nostru de copii ai parintilor nostri, printr-o emancipare totala uzurpam autoritatea parentala, omoram ceva vital in ei.
Acest patricid nu este doar simbolic, chiar contribuim fara indoiala la moartea lor.
Si ne vom simti vinovati si angoasati fara sa stim de ce. Puterea parintilor este atat de tainica, de obscura si vaporoasa, incat frumusetea lor paleste pe masura ce a copiilor infloreste iar calatoria se apropie de sfarsit in timp ce a copiilor de-abia incepe.
Contrastul dintre puterea fizica crescanda a adolescentului si cea descrescanda a adultului este una dintre caracteristicile vietii de familie, care face conflictul dintre generatii sa fie inevitabil, care deschide lupta intre parinte si copil.
Aceste conflicte sunt aprinse de tensiunea ce apare ca urmare a faptului ca parintii au mai multa putere decat copiii prin puterea de a oferi sau de a retrage privilegiile pe care le cauta si de a-si impune vointa arbitrar, autocratic.
Unii parinti isi exercita peste limita controlul deoarece ii privesc pe adolescenti ca pe niste stereotipuri – ca fiind toti niste infractori, iresponsabili, hipersexuali, ingusti la minte, delasatori. Acesti parinti reactioneaza tratandu-si copiii adolescenti ca si cum ar fi intrupari ale unor idei negative, si nu persoane.
O modalitate de a prelua controlul este de a impiedica parintii sa afle ce se intampla, devenind retinuti sau impartasind doar celor din afara familiei. Pentru ca a le spune implica riscul provocarii unei prelegeri, riscul de a fi sfatuit cu forta, de a fi dezaprobat sau pedepsit.
Provocandu-ne parintii in incercarile noastre sporadice sau continue de a prelua controlul, ne razvratim, de la uzurpare pana la renegare.
Unii dintre noi, hotarati sa inlaturam in totalitate influenta parintilor, vom dezvolta atasamente ale urii si razbunarii, adica fata de oameni pe care parintii nostri ii gasesc respingatori, atasamente ce vor duce la ruperea legaturii parinte-copil.
In lupta pentru control, se apeleaza chiar si la boli de alimentatie cum ar fi anorexia nervoasa astfel, adolescentul isi afirma independenta incercand sa puna stapanire pe propriul trup. Adolescentul anorectic isi vede subtirimea ca pe o realizare proprie, infaptuita printr-o deprivare prelungita, prin foame, sacrificiu si in pofida protestelor parintilor.
Adolescentii compara cu invidie imaginea parintilor reali cu imaginea idealizata a cum cred ei ca ar trebui sa fie parintii lor. De unde putem deduce nemultumirea vizavi de parintii pe care ii avem indiferent de standardele la care ei isi joaca rolul.
O alta arma puternica in lupta pentru control dintre copil si parinte este fuga sau mutatul de acasa. Folosita ca amenintare, ea ii poate forta uneori pe parinti, speriati de moarte sa nu isi piarda copiii, sa faca tot felul de concesii impotriva vointei lor.
Adolescenta trebuie privita ca perioada unei ambivalente dureroase, o perioada atat a dorintei de a avea, cat si a dorintei de a renunta la control.
Daca pretul pentru autonomie este furia sau indurerarea parintilor sau retragerea iubirii lor, uneori facem un pas inapoi de la revendicarea dreptului la propriul destin, acceptand rolurile pe care ni le aleg ei, preferand bunurile primite ca recompensa pentru buna noastra purtare, incercarii de a prelua controlul.
Unii dintre noi isi parasesc cuibul si patrund in lumea mare purtand cu ei o fantezie inconstienta ca vor fi salvati.
Deghizati in femei si barbati autonomi, speram ca oameni de buna credinta, norocul, circumstante favorabile, privilegii speciale, vor aparea si ne vor ajuta sa ne descurcam. Speram sa fim salvati de partener, de serviciu, de o mutare, de o schimbare in felul in care aratam.
Nu preluam controlul asupra vietii noastre sperand ca viata noastra si noi vom fi salvati. Reusim sa nu preluam controlul si sa nu ne maturizam niciodata.
Intr-o adolescenta normala parintii nu ne vor abandona, dar nici nu ne vor sufoca, ne vor da treptat mai multa libertate, constrangandu-ne atunci cand este cazul si sustinandu-ne pe masura ce ne separam si ne formam propria identitate.
Chiar daca acest Eu este aproape de valorile parintilor, pot simti ca am ales sa fiu ceea ce sunt. Alegerile mele pot fi revizuite, controlul asupra corpului si asupra psihicului poate fi imperfect, insa am intrat in posesia propriei identitati.
Dar din pacate, vedem in jurul nostru familii in care lupta dintre parinti si copii continua, si continua pana la adanci batraneti.