Distrofia facio-scapulo-humerala (FSHD) este o boala neuromusculara genetica caracterizata prin slabiciune si atrofie musculara progresiva, care afecteaza in principal muschii fetei, ai umarului si ai bratului. Aceasta afectiune se manifesta diferit de la o persoana la alta si poate varia in gravitate.
Cercetarile din domeniul geneticii si al neurostiintelor au adus lumina asupra mecanismelor patogenetice ale FSHD, insa exista inca multe aspecte neelucidate in legatura cu aceasta boala.
Distrofia facio-scapulo-humerala este una dintre cele mai frecvente afectiuni musculare ereditare si afecteaza aproximativ 1 din 8.000 de persoane la nivel mondial. A fost descrisa pentru prima data in secolul al XIX-lea si, de atunci, cercetatorii si medicii au incercat sa inteleaga cauzele si mecanismele acestei boli complexe. FSHD este cauzata de mutatii genetice care afecteaza regiunile D4Z4 ale cromozomului 4.
Distrofia facio-scapulo-humerala este o boala cu mostenire autosomal dominanta, ceea ce inseamna ca un singur parinte afectat poate transmite afectiunea copiilor sai cu o probabilitate de 50%. Mutatiile genetice asociate FSHD sunt legate de o delectie de repetitii D4Z4 in regiunea pericentromerica a cromozomului 4. Aceasta delectie conduce la o eliberare anormala a unei proteine denumite DUX4, care este toxica pentru celulele musculare.
FSHD se caracterizeaza prin slabiciune musculara progresiva si atrofie in special a muschilor fetei, ai umarului si ai bratului. Simptomele pot debuta in copilarie sau la varsta adulta tanara si pot varia in severitate.
Persoanele afectate pot prezenta dificultati in a inchide ochii manifestata prin ocluzie palpebrala completa (copii dorm cu ochi intredeschisi), nu pot fluiera, sufla, umfla obrajii, buzele au tendinta la protruzie, surasul este transversal.
De asemenea, este afectata centura scapulara si se manifesta prin dificultati in ridicarea mainilor deasupra capului, decolarea scapulelor, clavicule orizontalizate, triunghi supraclavicular largit.
Cei mai frecvent implicati sunt muschii deltoid, triceps, capatul sternal al pectoralului. Initial atrofia afecteaza muschii bratului, bratul devine mai subtire decat antebratul dand un efect “Popeye”.
Uneori este asociata cu absenta congenitala de muschi sau parti de muschi (pectoral, biceps); La acesti pacienti muschii maseteri, faringieni, oculomotori, respiratori sunt scutiti, intelectul este normal iar afectarea cardiaca este rara.
Exista mai multe forme clinice de distrofie facio-scapulo-humerala:
1. Forma Landouzy- Dejerine: ce cuprinde afectarea si a musculaturii lojei peroniere ce se manifesta prin scaparea piciorului in mers - mers stepat, atrofii musculare);
2. Forma de distrofie scapulo-peroneala: implicarea centurii scapulo-humerale si a lojei peroniere bilateral, dar fara sa cuprinda afectarea faciala. Aceasta forma este datorata unei mutatii la nivelul cromozomului 12;
3. Coats:- aceasta forma cuprinde diplegia faciala, surditate senzoriala cat si decolarea retiniana. Are un debut precoce si o evolutie rapida, prognosticul fiind limitat.
- Explorari clinice precum nivelul seric de CPK este normal in 25% din cazuri, la restul de pacienti fiind crescut de pana la 5 ori fata de valorile normale.
- Examenul EMG indica modificari de tip miopatic nespecific; neuropatii focale si plexopatii brahiale pot aparea secundar leziunilor nervoase prin mecanismul de intindere.
- Imagistica releva un proces distructiv selectiv care intereseaza musculatura compartimentului anterior al gambei; hipertrofia muschiului psoas poate fi uneori evidentiata.
- Testele genetice cu ajutorul carora diagnosticul de DFSH poate fi confirmat este specific in circa 95% din cazuri. Cel mai frecvent utilizate sunt testele de delectie ale repetitiilor D4Z4 in regiunea pericentromerica a cromozomului 4. Aceste teste pot evidentia modificari genetice specifice care sunt caracteristice FSHD.
Centrul European pentru Boli Neuromusculare a stabilit urmatoarele criterii de diagnostic pentru efectuarea studiilor genetice: debutul bolii la nivelul musculaturii faciale sau a centurii scapulare, cu lipsa de afectare a musculaturii faringiene, extraoculare si linguale, ca si a miocardului.
Interesarea musculaturii faciale la peste 50% dintre membrii familiei afectate, transmitere de tip autosomal dominant in familia respectiva, modificari de tip miopatic la examenul EMG si bioptic la cel putin un membru simptomatic al familiei, fara elemente bioptice care sa sugereze un alt diagnostic.
In anumite cazuri, medicul poate recomanda o biopsie musculara pentru a evalua structura si compozitia tesutului muscular. Aceasta procedura implica prelevarea unei mici probe de tesut muscular, care este analizata la microscop pentru a detecta modificari caracteristice ale FSHD, cum ar fi infiltrarea fibro-adipocitara.
Diagnosticul se pune pe baza tabloului clinic tipic la care se asociaza ereditate autozomal dominanta, istoric familial cat si excluderea formelor deosebite de evolutie a atrofiei musculare spinale.
Evolutia este variabila, pacientii prezinta suferinte reduse pana in decada 5-6 de viata, ocazional se poate constata evolutie catre handicap semnificativ chiar in decadele 2-3.
Nu exista in momentul de fata un tratament capabil sa influenteze semnificativ evolutia bolii.
In aceste conditii, ca si in cazul altor boli incurabile, se incearca dezvoltarea unor tehnici terapeutice bazate pe descoperirile realizate in domeniul geneticii moleculare, cum ar fi, suprastimularea prin inginerie genetica a sintezei de utrofina (o proteina localizata in mod normal la nivelul jonctiunii neuro-musculare, care are un grad inalt de omologie structurala cu distrofina si a carei gena codanta se afla pe cromozomul 6) in celulele musculare in care distrofina este deficitara sau absenta. Experimentele efectuate pana in prezent pe animale au furnizat rezultate promitatoare.
O alta metoda este utilizarea vectorilor virali modificati genetic pentru a introduce in genomul celulei musculare afectate a copiilor normale ale genei distrofinei si inducerea deletiei genei miostatinei (o molecula cu rol de semnal din familia factorului de transformare a cresterii beta – TGF beta) care duce la stimularea regenerarii fibrelor musculare.
De asemenea inducerea stimularii expresiei factorului de crestere insulin-like tip I (IGF I) sau administrarea sa pe cale sistemica, produce reducerea ratei de distrugere a fibrelor musculare la modelele animale de boala.
Transferul de mioblasti normali la nivelul muschiului distrofic nu a oferit rezultatele scontate.
Folosirea celulelor stem este inca in faza experimentala. Tratamentul paliativ include metodele specific bolnavilor miopati. Artrodeza scapulo-toracica poate fi realizata la pacientii cu functia deltoidiana conservata, fixarea scapulei in rotatie de 15-20 grade ducand la imbunatatire a capacitatii de abductie la 11 din 1 pacienti tratati prin aceasta metoda.
O mare parte din bolnavi au speranta buna de viata, daca schema terapeutica aplicata este urmata corect. La acestia viata poate fi asemanatoare cu cea a membrilor neafectati din familie.
Unii bolnavi, cu forma severa de boala, vor avea nevoie de ingrijiri speciale si pot fi imobilizati in scaun o lunga perioada din viata.
Bibliografie
https://rarediseases.org/rare-diseases/facioscapulohumeral-muscular-dystrophy/
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6808532/
https://www.msdmanuals.com/home/children-s-health-issues/muscular-dystrophies-and-related-disorders/facioscapulohumeral-muscular-dystrophy