Pareza faciala reprezinta afectarea nervului facial, nerv mixt format din fibre motorii, senzitive, senzoriale si vegetative care participa la realizarea expresiilor faciale, la sensibilitatea gustativa a limbii, la inervatia conductului auditiv extern, o parte a pavilionului urechii, conca si timpan extern.
In functie de sediul localizarii leziunii pareza faciala poate fi periferica sau centrala:
Sediul leziunii in pareza faciala centrala este supranuclear iar clinic pacientul prezinta asimetria fetei doar in partea inferioara a acesteia asociind stergerea santului nazogenian, caderea comisurii bucale, consoanele b, m, p sunt pronuntate cu greutate, nu poate sufla, nu poate fluiera iar la incercarea de a arata dintii deviatia gurii se accentueaza.
La aceste simptome, pacientul mai poate asocia deficit motor atat al membrelor superioare cat si a membrelor inferioare de partea parezei faciale sau tulburari de intelegere sau exprimare a limbajului.
In pareza faciala periferica, sediul leziunii este nuclear, radicular sau troncular iar deficitul motor al hemifaciesului este total. Pe langa simptomele descrise la pareza faciala centrala pacientul mai asociaza si imposibilitatea incretirii fruntii sau a inchiderii ochiului. Pentru validarea diagnosticului de pareza faciala periferica pacientul este rugat sa inchida ochiul iar la inchidere globul ocular se deplaseaza in sus si in afara (fenomenul Charlles-Bell).
In caz de simptomatologie frusta se cere bolnavului sa inchida ochii puternic si se observa ca pleoapele nu acopera in totalitate genele, acestea parand mai lungi (Semnul genelor Souques). Se deosebeste de paralizia facial de tip central (intalnit in accidentele vasculare) prin lipsa deficitului motor la nivelul membrului/membrelor de aceeasi parte si de lipsa tulburarii de limbaj, afectarea fiind strict la nivelul hemifeei.
De asemenea afectarea muschilor frontali si orbiculari ai pleoapelor este mai sever in paralizia facial periferic deoarece acesti muschi primesc inervaie din ambele emisfere cerebrale (cortexul motor), in timp ce muschii faciali inferiori primesc inervaie numai de la o emisfera. In pareza faciala periferica gustul poate fi abolit, caz in care vorbim despre aguezie sau diminuat-hipoguezie.
Paraliziile faciale periferice sunt determinate de cele mai multe ori de procese patologice localizate in ultima treime a apeductului Fallope. Determinismul lor este cel mai des infectios, fie bacterian, fie virotic, virusurile determinate fiind foarte variate: gripale, Echo, Coxsackie, herpetice, adenovirusuri etc.
Dupa cum spuneam, paralizia faciala are determinism plurifactorial de la boli neurologice (accidente vasculare cerebrale (ischemic sau hemoragic), tumori primitive sau metastatice, infectii, traumatisme, boli degenerative si pana la boli de sistem precum boli cardiovasculare (Hipertensiune arteriala), boli metabolice (DZ, porfirie), boli casectice, boli musculare (miopatie).
In cazul in care nu se poate identifica un factor specific care sa stea la baza aparitiei slabiciunii musculare, afectiunea se numeste paralizia Bell. Cea mai frecventa forma este considerata cea idiopatica sau paralizia Bell. Etiologia poate fi virala la care se poate asocia un proces autoimun producandu-se o inflamatie non-supurativa ce determina edematierea nervului in apeduct. Aceste modificari sunt vizile la Imagistica prin Rezonanta Magnetica.
"Paralizia lui Bell" apare toamna sau primavara si debuteaza cu dureri auriculare cu 2-3 zile inainte de paralizia faciala. Evolutia este favorabila, cu ameliorarea sau disparitia simptomelor variind in functie de pacient de la 1-2 saptamani la 1-3 luni.
In paraliziile persistente peste 3 luni, pacientul de cele mai multe ori ramane cu un deficit.
Uneori, pareza faciala poate fi dubla, caz intalnit in formele ascendente ale poliradiculonevritelor. In acest caz, diagnosticul este dificil deoarece pareza poate sa apara inaintea aparitiei deficitului motor al membrelor. Diagnosticul se poate pune electromiografic, decelandu-se un traseu de tip neurogen cu o viteza de conducere motorie scazuta ca urmare a procesului de demielinizare segmentara.
Diagnosticul se pune prin examen clinic la care se asociaza si alte explorari paraclinice precum: EMG (electromiografia)-se practica pentru aprecierea functionalitatii nervului facial, ce apreciaza gradul de denervare (fibrilatie) dar si semnele timpurii de reinervare (pontentiale polifazice).
Este recomandat ca la prezenta oricarui semn de paralizie faciala periferica sau centrala pacientul sa se prezinte de urgenta in caz de paralizie faciala centrala la medicul neurolog. In cazul in care pareza faciala este periferica, pacientul se poate adresa si medicului de familie pentru instituirea tratamentului.
Tratamentul paraliziilor faciale consta in principal in inlaturarea cauzei. Daca etiologia este un accident vascular cerebral se va lua in considerare tratamentul AVC-ului. In cazul in care este vorba de o paralizie faciala periferica se va initia tratament de catre medicul curant. In caz de esec al tratamentului medicamentos se poate practica tratament chirurgical (mastoidectomia) cu scopul de decompresiune a nervului.
Recuperator se poate incerca si tratamentul fizioterapic ce consta in masaje faciale, ultrasunete, curenti diadinamici sau ionizari cu Kl transauriculare timp de 12-14 sedinte. Obiectivele tratamentului fizioterapic sunt relaxarea musculaturii, tonifierea musculaturii, intensificarea si stimularea circulatiei sangelui si a limfei, mentinerea mobilitatii capului si a gatului si reeducarea mimicii si expresivitatii faciale.
In caz de tratament neadecvat, pot apare complicatii. Datorita unei reinervari aberante, axonii fibrelor salivare se reorienteaza din ganglionul geniculat catre marele nerv pietros superficial producand lacrimare in timpul si dupa alimentatie sau inghititul va produce lacrimi in loc de saliva (Sindromul lacrimilor de crocodil).
De asemenea, poate aparea hemispasmul facial postparalitic, complacatie a parezei faciale periferice datorita unei leziuni iritative de-a lungul nervului facial ce determine micsorarea fantei palpebrale, devierea comisurii bucale catre partea bolnava, contractii clonice sau spasme a musculaturii hemifatei.
Pot fi intalnite si paraspasmul facial sau spasmul facial cortical descrise de obicei la varste inaintate si avand origine vasculara sau encefalitica.