Tulburarea afectiva bipolara este o boala vindecabila? raspuns medic

Lasati si voi idurile voastre sa vorbim mai simplu, sunt atatea de vorbit ohooo. un simplu forum nu o sa ne ajute niciodata cum trebuie.
uite, idul meu este mike.thedj
va astept cu nerabdare :)

Diana2525
eu,te inteleg prin ce treci,ai intradevar o problema grava,poti sa traiesti cu un om cu boala asta numai daca il iubeti cu adevarat,chiar mai mult ca r pe tine insati,trebuie mai mult ca iubire sa ai mila ptr ca el va alterna intre sentimente de extaz si agonie,azi de exemplu te va iubi orbeste,maine te poate privi ca pe un simplu prieten sau o oarecare cunostinta.poate fi la extreme in episodul maniacal.ceea ce cred eu este ca daca atuncu cand este in starea de echilibru nici manie ,nici depresie.ceea ce exprima ca sentiment atunci fata de tine,e ceea ce simte cu adevarat.prioada de manie nu dureaza mai mult de 4 luni,se incepe cu hipomania apoi incepe mania.tu ar trebui sa fii atenta la simtome si sa ai grija sa-i impui sa mearga la medic ptr o inasprire a medicamentatiei si nu se va mai ajunge la problemele lui din manie,adica indiferenta fata de tine,atractie fatala catre alte persoane,tu tot ce poti face e sa te gandesti bine daca poti accepta langa tine un om cu toane de copil mic,azi te vrea,maine mai putin,poimaine deloc,azi te iubeste,maine te poate ura si tot asa.rau e sa ajungi sa iubesti o asa persoana dar nu e vina lui.daca el iti poarta intodeaua respect si tu la fel in manie puteti trece peste probleme.iti scriu ptr ca eu sunt la fel ca el si,stiu ce greu ii este celui care este alaturi de mine.el se va descurca si cu tine si fara tine,este o boala grea dar atrage ca un magnet pe cei din jur.mai grea e depresia ,atunci are mare nevoie de sprijin din partea ta si a celor din jur.sper sa te fi ajutat in luarea unei decizii.rau e ca vei avea de suferit uneori dar analizeaza ce are bun si rau.

Diana2525
eu,te inteleg prin ce treci,ai intradevar o problema grava,poti sa traiesti cu un om cu boala asta numai daca il iubeti cu adevarat,chiar mai mult ca r pe tine insati,trebuie mai mult ca iubire sa ai mila ptr ca el va alterna intre sentimente de extaz si agonie,azi de exemplu te va iubi orbeste,maine te poate privi ca pe un simplu prieten sau o oarecare cunostinta.poate fi la extreme in episodul maniacal.ceea ce cred eu este ca daca atuncu cand este in starea de echilibru nici manie ,nici depresie.ceea ce exprima ca sentiment atunci fata de tine,e ceea ce simte cu adevarat.prioada de manie nu dureaza mai mult de 4 luni,se incepe cu hipomania apoi incepe mania.tu ar trebui sa fii atenta la simtome si sa ai grija sa-i impui sa mearga la medic ptr o inasprire a medicamentatiei si nu se va mai ajunge la problemele lui din manie,adica indiferenta fata de tine,atractie fatala catre alte persoane,tu tot ce poti face e sa te gandesti bine daca poti accepta langa tine un om cu toane de copil mic,azi te vrea,maine mai putin,poimaine deloc,azi te iubeste,maine te poate ura si tot asa.rau e sa ajungi sa iubesti o asa persoana dar nu e vina lui.daca el iti poarta intodeaua respect si tu la fel in manie puteti trece peste probleme.iti scriu ptr ca eu sunt la fel ca el si,stiu ce greu ii este celui care este alaturi de mine.el se va descurca si cu tine si fara tine,este o boala grea dar atrage ca un magnet pe cei din jur.mai grea e depresia ,atunci are mare nevoie de sprijin din partea ta si a celor din jur.sper sa te fi ajutat in luarea unei decizii.rau e ca vei avea de suferit uneori dar analizeaza ce are bun si rau.

eu,te inteleg prin ce treci,ai intradevar o problema grava,poti sa traiesti cu un om cu boala asta numai daca il iubeti cu adevarat,chiar mai mult ca r pe tine insati,trebuie mai mult ca iubire sa ai mila ptr ca el va alterna intre sentimente de extaz si agonie,azi de exemplu te va iubi orbeste,maine te poate privi ca pe un simplu prieten sau o oarecare cunostinta.poate fi la extreme in episodul maniacal.ceea ce cred eu este ca daca atuncu cand este in starea de echilibru nici manie ,nici depresie.ceea ce exprima ca sentiment atunci fata de tine,e ceea ce simte cu adevarat.prioada de manie nu dureaza mai mult de 4 luni,se incepe cu hipomania apoi incepe mania.tu ar trebui sa fii atenta la simtome si sa ai grija sa-i impui sa mearga la medic ptr o inasprire a medicamentatiei si nu se va mai ajunge la problemele lui din manie,adica indiferenta fata de tine,atractie fatala catre alte persoane,tu tot ce poti face e sa te gandesti bine daca poti accepta langa tine un om cu toane de copil mic,azi te vrea,maine mai putin,poimaine deloc,azi te iubeste,maine te poate ura si tot asa.rau e sa ajungi sa iubesti o asa persoana dar nu e vina lui.daca el iti poarta intodeaua respect si tu la fel in manie puteti trece peste probleme.iti scriu ptr ca eu sunt la fel ca el si,stiu ce greu ii este celui care este alaturi de mine.el se va descurca si cu tine si fara tine,este o boala grea dar atrage ca un magnet pe cei din jur.mai grea e depresia ,atunci are mare nevoie de sprijin din partea ta si a celor din jur.sper sa te fi ajutat in luarea unei decizii.rau e ca vei avea de suferit uneori dar analizeaza ce are bun si rau.

Buna . Revin dupa 2 ani multumind tuturor celor ce au scris pe acest forum in tot acest timp, a insemnat mult faptul ca ati impartasit experientele voastre cu mine.
As dori sa va spus ca sora mea e bine. In decursul acestor ani a consultat mai multi doctori psihiatri si psihologi. Atat din Romania cat si din afara tarii. A inteles cu ajutorul acestora cat de important este sa tina tratamentul, sa incerce sa mentina un echilibru in viata si sa invete sa se autoeduce. Nu ii reuseste in fiecare zi ce-i drept, insa dorinta exista. Episoadele maniaco-depresive au mai revenit pe parcursul acestor 2 ani, insa cu o intensitate mult mai mica si de durata redusa ( de la cateva zile pana la o saptamana maxim ). Iar factorul cel mai important de cele mai multe ori dupa parerea a fost lipsa de activitate. Cu toate astea insa riscul reaparitiilor episoadelor severe nu a disparut si nu cred ca va disparea vreodata, deoarece are zile cand nu i-a tratamentul, pe motiv ca uita, insa noi cei din jurul ei avem grija in permanenta sa nu se intample asta 2 zile consecutiv sau pe o perioada mult mai mare. S-a apropiat mai mult de Dumnezeu si prin rugaciune se intareste pentru a putea privi ziua ce vine cu optimism si speranta.

Am inteles multe in tot acest timp... Si as dori pe toti cei care sufera de TAB sa-i sfatuiesc sa nu renunte la tratament sub nici un motiv, fara acordul unui medic specializat, sa inteleaga ca este o boala cu care pot trai normal, ce-i drept nu spun asta din experienta mea, ci din cea a surorii mele, insa am observat la ea ca se poate, trebuie doar sa vrei si sa ai vointa. Sa nu se simta altfel fata de ceilalti, sa continue sa faca ceea ce le place si ii relaxeaza. Sa evite stresul si oamenii negativisti.
Nu e usor, atat pentru bolnav cat si pentru familie si prieteni, insa cei ce sufera de TAB trebuie sa inteleaga ce inseamna aceasta boala si sa invete sa traiasca cu ea. Iar cei din jur trebuie sa inteleaga ca omul de langa ei, cu toate ca nu mai este acelasi, trebuie iubit, inteles si sprijinit mereu.

Va doresc tuturor numai bine

e foarte greu dar trebuie sa ai vointa as vrea sa cunosc pe cineva care sufera de tab asta e numarul meu de tel 0721662633

Am 27 de ani si am fost diagnosticata cu aceasta boala in urma cu un an. Boala s-a manifestat cu un episod depresiv puternic cu tentativa de sinucid in luna iunie 2011.Am fost internata la un spital de specialitate si am urmat tratament cu depakine si seroquel. Inainte de acest episod am avut mai multe prb in casnicie in urma carora am decis sa divortez, chiar daca sotul meu nu a fost de acord.
Am fost mereu obsedata de greutatea mae si tot timpul m-am luptat cu kg in plus. Incepand cu clasa a XI-a am inceput cu sala si curele de slabire. Am fost o eleva foarte buna in liceu dar incepand cu primii anii de facultate m-am mutat cu prietenul meu pt ca imi era mai bine la el, acasa nu prea il suportam pe tatal meu care consuma frecvent alcool iar eu ma certam cu el tot timpul. Am muncit foarte mult in timpul anilor de studiu, neac***a timp de prieteni. Dupa 2 ani de relatie, am dat de distracie, discoteci, bautura iar prietenul meu nu prea dorea sa ma insoteasca ac***a alte pasiuni. Am cunoscut pe alcineva intr-o discoteca....../.am inventat brusc, motive pt a ma desparti de prietenul cu care stateam.......a fost un soc pt toti, am revenit acasa dar pt foarte putin timp. M-am certat cu tatal meu, si m-am mutat in chirie cu o fata cu toate ca aveam unde sta in oras. Am slabit, ma simteam bine...castigam bani......ma distram....m-am indragostit in acea discoteca si, dupa foarte putin timp eram mutata cu el...dupa un an maritata deja. Nu stiu cand s-a petrecut totul..am fost o mireasa foarte frumoasa si am fost fericita.
Timp de 2 ani am avut o casnicie echilibrata dar, mereu cu prb de greutate si dereglari hormonale( amenoree). M-am ingrasat foarte tare si,la un moment dat si am dat si in bulimie. Sotul meu s-a chinuit sa ma aduca pe drumul cel bun...am slabit mi-am luat iarasi lumea in cap si totul parca s-a repetat.....n-am certat dupa unele prb pe care le aveam in casnicie....am pus pe primul loc distractiile, am inceput sa cochetez cu tigarile, alcoolul......Am divortat dupa 2 ani, iarasi am slabit..m-am indragostit de un alt barbat in care mi-am pus toate sperantele unei relatii de vis, dar care m-a dezamagit foarte tare si pt care am suferit enorm de mult...m-am impacat cu fostul sot, dezamagita de acel barbat care nu--mi raspundea sentimentelor si ma voia doar de-o distractie, o noapte, doua...si atat....mi-a fost foarte rusine de toata lumea si am cazut in aceea depresie puternica cu tentativa(anul trecut in iunie). Sotul meu mi-a fost alaturi si m-a adus pe calea cea buna. Dupa ce mi-am revenit....iarasi cu sala, regim...am slabit,,,,,mi-am luat din nou lumea in cap cazand in mirajul distractiilor, dar mai ales a invitatiei barbatului care ma dezamagise si de la care nu-mi luasem total gandul. Am renuntat definitiv la fosta relatie, in care nu eram fericita, simteam ca nimik nu mai putea fi ca inainte...si, istoria parca s-a repetat...M-am mutat din nou cu o fata in chirie...nu suportam ideea de a ma intoarce cu ai mei parinti( cu toate ca era loc si pt mine) ma intretineam singura si-mi era bine. Am dat totul pt ultima relatie incercand sa-l fac altfel, sa-l schimb....sa-l fac sa ma iubeasca la fel de mult. Am dat totul, mi-am calcat pe orgoliu..am suferit enorm de mult. Trecerile bruste de la agolie la extaz m-au doborat. Am fost atat de indragostita de acel barbat incat am compus pt el cele mai frumoase mesaje din viata mea,.. cu siguranta si a lui.Niciodata nu m-am crezut asa de talentata, prb din cauza ca eram foarte indragostita.. Dar el, s-a comportat....de neinteles pt mine. Am renuntat la o relatie cu el si am crezut ca pot fi asa cum dorea el, sau mai bine spus incercam, sa devin. Sa ma neg pe mine,...sa fiu o femee moderna, libertina, experimentata....dar mereu ajungeam tot in bratele aceluiasi barbat, asteptand mereu mai mult de la el....dezamagiata mereu, cu toate ca eu incercam sa fiu perfecta pt el. Mereu spuneam gata....s-a terminat..si iarasi cedam. probabil a fost o dragoste obsesiva, un vis frumos...pacat ca a fost doar in capul meu, cu siguranta...
Norocul mi-a suras si mi-a venit un raspuns mult asteptat sa plec pt un stagiu de echivalare intr-o alta tara in ideea de a ramane acolo si a lucra in domeniu medical, in care ma specializasem, am zis ca asa il voi uita cu siguranta. Ultima noapte cu el insa a fost de vis, perfecta...Insa dupa 3 saptamani de stagiu am cazut iarasi in acelasi stari depresive, m-am blocat, nu mai stiam sa vb...cu toate ca ma descurcam destul de bine cu aceea limba, obtinusem chiar si un atestat de competente lingvistice in tara...el ma incuraja mereu cu mesaje sa raman acolo, sa nu ma intorc pt ca nu am ce face in Romania....atat de frumos imi scria..Dar am clacat, nu am fost suficient de puternica, ai mei s-au speriat si m-am intors urgent acasa(luna iunie2012). Dezamagita enorm, am refuzat sa ma intalnesc cu barbatul visurilor pt ca nu puteam sa-l privesc in ochi, cu toate ca imi era dor de el.......din nou m-am inchis in mine, m-am izolat de toti, m-am refugiat in acelasi lucru care stiu ca ma distruge usor si sigur: mancarea, cat mai multe dulciuri....care te ingrasa pe zi ce trece...am incercat si am gasit repede ceva de munca dar intr-un domeniu inferior pregatirii, prost platit, unde, in starea care eram simteam ca nu pot sa ma adaptez si ma plangeam acasa mereu. Vazand ca starea mea de depresie se accentueaza si ca nimeni nu ma poate scoate din ea, ai mei au hotarat ca cel mai bine ar fi sa ma interneze din nou ca sa evite situatia de acum un an. Marturisesc ca dupa ce m-am despartit definitiv de sotul meu in luna noembrie 2011 am renuntat total la medicatia data treptat vazand ca ma simt bine si, nu eram convinsa ca sufar de TAB. Mai mult fortat decat cu voia mea m-am internat din nou dupa aproximativ un an si am reluat tratamentul de aceasta data cu carbamazepina, seroquel si cipralex. Bineinteles ca mi-am pierdut serviciul (asa cum era...) cu aceasta internare, am refuzat sa mai raspund la telefon..Am stat 3 saptamani aproape in spital unde mi s-a stabilit tratamentul. Este infiorator sa te afli, constient fiind (cu o depresie..) intr-un spital de psihiatrie si sa fii pus in aceeasi oala cu altii, intradevar cu probleme grave...
Acum ma aflu acasa, de unde am plecat imediat dupa terminarea liceului aproape 19 ani, scriu aceste randuri si-mi fac ordine putin in trecut. Toate parca s-au invartit intr-un cerc care la un moment dat s-a inchis in imprejurari asemanatoare. Tot timpul mi-am dorit sa fiu independenta, sa arat bine, m-am preocupat poate excesiv la un moment dat asupra siluetei...am fost de mica un pic altfel...o fata cuminte, sensibila...dar care tot timpul se contrazicea cu tatal mai ales...si-si apara dreptul la replica, uram alcoolul...Am muncit foarte mult, la un moment dat de la 8 la 20....m-am implicat foarte mult....m-am stresat foarte mult dorind sa fac totul perfec.
Stau si scriu aceste randuri, inecate in lacrimi de amintiri...Nu mai am nimik....mi-e greu sa ma adaptez dupa atatia ani intr-o casa cu ai mei parinti...as pleca undeva departe.......fara servici......m-am ingrasat ca de obicei...nu-mi mai vine sa ies din casa....mi-e rusine de mine....sunt in aceeasi stare ca si anul trecut cand sotul meu tragea de mine sa mergem la alergat, sa tin dieta stiind ca asta e obsesia mea. Acum insa nu mai am servici, nu mai am langa mine pe cineva care sa ma iubeasca atat de mult incat sa ma scoata din aceasta stare. Sunt foarte constienta ca imi fac singura rau stand in casa, izolandu-ma.... neraspunzand la telefon. Fara sa fiu nevoita sa dau ochii cu cel pe care l-am iubit si pe care sigur l-am dezamagit prin atitudinea mea lasa. I-au in continuare tratamentul recomandat de psihiatru, dar, sincer, in afara ca dorm mult si profund noaptea nu pot spune ca ma simt extraordinar. Cel mai rau e ca nu am stiut niciodata sa mint si sa joc teatru...vad cum mama mea sufera cand ma vede in aceasta stare....stau si nu fac nimik toata ziua.....sunt doar eu si cu mine, cu amintirile si regretele mele. Nu ma pot ierta, gandindu-ma ca, daca nu renuntam atunci la tratament reuseam si nu veneam acasa unde, nu vad sanse sa-mi fie bine, nu-mi dezamageam familia, barbatul care ma incuraja spunandu-mi ca va fi bine......dar mai ales pe mine.
Toti din jurul meu vor sa ma ajute, ma refer la familie....dar nu reusesc decat sa ma faca sa ma simt si mai rau. Ma protejeaza, incearca sa-mi respecte dorintele....nu stiu ce sa faca sa ma scoata din aceasta stare. Poate ca Dumnezeu ma pedepseste pt toata suferinta provocata barbatilor care m-au iubit.......poate ca tot ce am facut a fost influientat de aceasta presupusa boala(asa zisa perioada maniacala cand la mine a fost corelata cu slabitul, ma simteam frumoasa,dornica de discoteci, foarte activa.....) Nici eu nu stiu exact ce sa mai cred, stiu doar ca nu-mi e bine deloc si nu stiu cum sa ies la liman....

Plâng după ce am descoperit acest forum, aproape că nu mi se mai usucă lacrimile. Oameni buni, este o boală cumplită. Cei ce o aveți, să vă ajute Bunul Dumnezeu să o țineți sub control, puteți trăi cu ea foarte bine, dar atenție, nu o scăpați de sub control sub nici un chip. Eu am pierdut firul cu fratele meu, este bolnav de mulți ani, a fost internat de nenumărate ori, ultimele 2 ori l-am dus la spital cu poliția și cu salvarea. Din păcate acum nu-mi mai dau concursul, decât dacă este violent. Nu este violent fizic, dar verbal...Nu pot să reproduc. Nu a mai fost internat de 12 ani, a fost cuminte, și-a luat tratamentul, a fost ascultător (are 62 de ani), a rămas în casa mamei după ce aceasta a decedat, i-am gătit, i-am spălat, ani de zile i-am cumpărat eu haine (el nu-și lua nimic, strângea banii pe care apoi i-a jucat la FNI...bursă). Discutam cu el la fel cu un om perfect sănătos, până anul trecut, în primăvară, ori nu și-a mai luat medicamentele cum trebuie, ori datorită crizei sunt mai ieftine, mai slabe. Nu am cum să-l controlez, mi-e frică de el. Fece p***ai fără număr, dă mai nou în judecată pe toată lumea, mi-e rușine, nu pot să vă spun cum este. Îmi este milă de el, dar așa cum este acum este un monstru al răului, nu-l mai pot stăpâni, doar la spital îl pot pune pe picioare, dar nu am cum să-l duc. Au făcut vecinii reclamații la poliție, am făcut și eu. Mă aștept și la o grozăvie. Așa că cei ce aveți această boală, cei care aveți cunoscuți suferinzi, să aveți în vedere faptul că boala se poate duce numai și numai cu tratament riguros, cei din jur să aibe răbdare cu bolnavii, să nu-i contrazică și se poate trăi. Altfel, este nenorocire. Iar pentru voi, fetelor care iubiți băieți cu această problemă, luați disatanță, nu visați, nu veți salva lumea. Este greu, mă doare cumplit, dar boala este boală. Mă doare să spun mai mult. Fratele meu a fost un om de excepție, extrem de cult, cu o memorie de elefant, dar poate mai sensibil. Boala și-a făcut loc datorită frustrărilor, neânțelegerilor dintre părinți (tata Dumnezeu să-l ierte a avut probleme cu alcoolul), divorțului lor, apoi lipsurilor pe care el le-a resimțit alfel fiind mai mare cu 5 ani decât mine, o carieră mai greu obținută (a vrut arheologie și a făcut arhitectură, ASE), o căsătorie nepotrivită, dezamăgiri, mizerie la serviciu... democrație...De multe ori mă tem să nu o iau eu razna, spre nenorocirea fiului meu și familiei lui. Dumnezeu să-i vegheze și pe cei bolnavi, nu este vina lor că sunt așa.

foarte tare comentariul tă. am şi eu pe cineva in familie care suferă de ceva asemănător dar nu ştiu sigur cădespre TAB este vorba deoarece trei medici au avut trei păreri diferite, oricum am observat însă că tratamentul prescris este în principiu acelaşi, ZAYPREXA, sau ceva de genul ăsta. am observat şi eu aceeaşi problemă la respectiva persoană, şi anume, "când o să înceteze să mai ia tratamentul" deşi i s-a spus de mai multe persoane că, pentru binele ei, va trebuii să-l ia toată viaţa. mi-a plăcut şi m-a surprins atitudinea ta faţă de tratament. şi eu i-am explicat rudei mele acelaşi lucru: "de la o anumită vârstă, toţi oamenii au probleme cardiace, de exemplu, iar cine vrea să trăiască, ia tratament toată viaţa, în fiecare zi. Ce atâta caz?"
problema însă, care o credeam a fi legată strict de boala psihică, s-a dovedit a fi una generală care chiar nu este legat numai de asta (trebuie să recunosc că în cazul persoanelor cu boli psihice este mult accentuată), şi anume atunci când tatăl meu, socrul meu şu chiar un bunic al meu înaintea lor, au descoperit că au probleme cardiace (hipertensiune) şi că trebuie să urmeze un tratament pentru tot restul vieţii (menţionez că aceştia trei nu au nici un fel de probleme psihice pe care vre-un psihiatru le-ar lua în seamă, că într-un fel sau altul, toţi avem probleme psihice mai mici sau mai mari). reacţia lor la diagnosticul şi tratamentul pus de medic, a fost una de respingere. se comportau ca nişte copii care aveau o problemă pe care nu vroiau să o recunoască, fapt ce agrava mult ai mult problema. adică, atâta timp cât iei tratamentu, nu ai probleme. însă pentru asta trebuie să accepţi faptul că ai o problemă şi să acţionezi în consecinţă.
într-adevăr, am observat faptul că persoana respectivă a luat în greutate după ce a început să ia tratamentul. dar nu ştiu dacă nu cumva asta se datorează şi faptului că duce un stil de viaţă mai "sedentar" decât înainte, adică lucrează dar 99% numai la birou iar înainte 50% din munca depusă era de teren.
oricum, cine n-o cunoaşte pe persoana respectivă, nu îţi dă seama că are probleme psihice, iar mie ceea ce îmi aminteşte de lucrul ăsta este starea de depresie în care intră uneori şi din care iese numai cu antidepresive pe care nu le ia tot timpul şi starea de rigiditate în care intră (ţine mîinile pe lâgă corp cu coatele flexate la aproximativ 90 grade şi orientate către înainte iar degetele de la mâini întânse şi merei lipite, în perioadele de rigiditate se poate observa şi o reducere a dexterităţii), însă vorbeşte normal, se discută foarte normal orice subiect cu persoana respectivă şi nu aberează deloc în discuţii. pot chiar să spun că vre-o 30% dintre oamenii "sănătoşi" acţionează mai iraţional decât ruda în cauză iar de vorbit...
oricum succes în carieră! cred că se poate duce o viaţă normală cu un tratament adecvat.
P.S. ruda în cauză nu ia antidepresivele mereu, dar tratamentul "de întreţinere" (că nu ştiu cum să-i spun altfel) îl ia tot timpul

sotul meu sufera de aceaasta boala.. Nu stiu cum e la altii dar la el e distrugatoare.atat in manie cat si in depresie. Cred ca e o influenta demonica care pleaca de la neiertare. Sper ca Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa iertam si sa iubim. Puterea supraomeneasca din faza de manie nu e de natura omeneasca. Asta imi spune ceva, Dumnezeul pacii sa ne dea pacea din plin.
Nu stiu cum se comporta altii si as fi curioasa sa aflu daca cineva care sufera de aceasta boala realizeaza necesitatea unui tratament.

Isa si eu am Tab de ceva timp si am intrerupt de foarte multe ori tratamentul. Mai sunt momente de disconfort in care sunt complet ravasita de altenanta violenta a unor stari de euforie si depresie. Dar n-am ce face si ajutor nu prea e....

Sunt si eu unul dintre cei care au fost diagnosticati cu TAB cu cateva luni in urma, aprox 7-8. Am citit toate postarile si va pot spune ca traim cu totii (cei diagnosticati , corect, presupun ) aceleasi lucruri. Dramele si suferintele noastre au aceeasi ipoteza: parinti decedati, relatii intense, dezamagiri, relatii cu persoane nepotrivite. "Supravietuirea" insa, depinde de cei ramasi in jurul nostru, familie si prieteni apropiati, care au ramas, dupa ce sita i-a cernut. Multi s-au speriat si au fugit de langa noi, iar altii, cativa, au ramas si au inteles ca intr-o lume si o tara care stigmatizeaza persoanele cu probleme psihiatrice nu am avea nicio sansa fara ajutorul lor. In acest moment nu pot spune ca imi e bine sau rau.
Ma consider o persoana normala, care a trecut prin episodul "trezirii".in urma unui episod maniacal.
Nu am recidivat si sper sa am suficient control pe viitor pentru ca acest lucru sa nu se intample. Stiu insa ca putem fi cu totii mai bine daca am reusi sa ne facem un forum al nostru, poate chiar sa ajungem sa ne si intalnim constant. (cu totii, cei care au TAB precum si cei care sunt alaturi de ei ).

Fiica mea a fost diagnosticata in februarie 2008 cu TAB,am chemat salvarea pentru ca nu stiam ce sa fac,nu ma mai intalnisem niciodata cu asa ceva-facuse o criza maniacala si a stat internata la Obregia 1 luna si 3 saptamani.I s-a gasit tratamentul potrivit,l-a luat timp de 1 an,dupa care l-a intrerupt de bunavoie-nu am putut sa o convingem sa nu renunte pentru ca nu a acceptat diagnosticul.In noiembrie 2009,dupa ce in perioada verii a avut depresie in timpul sesiunii de examene,fara tentativa de suicid,doar cu ganduri suicidale,a facut un nou episod maniacal si a fost dusa cu salvarea de la facultate la Obregia.
Medicul ei spune ca TAB mai este numita si ''''boala oamenilor destepti" si sunt convinsa ca toti cei de pe acest forum sunteti persoane deosebite,cu o cultura bogata,cu memorie foarteb buna,etc.
A stat internata 53 de zile si-a revenit si de atunci a acceptat diagnosticul si si-a luat cu strictete tratamentul.Timp de 2 ani a luat doar un medicament de intretinere,dar am observat ca in lunile noiembrie avea tendinte de manie si accepta sa i-a al 2-lea fel de medicament pentru stabilizarea dispozitiei,cateva luni,pana in primavara.
Chiar si sub tratament si sub supraveghere medicala si a familei a facut acum 3 saptamani un episod maniacal si acum este internata la Obregia in stare foarte grava.
Astazi era mai linistita,dar va petrece sarbatorile de iarna in spital,iar eu ca mama suport foarte greu aceasta realitate.
Fara credinta in Dumnezeu nu as fi rezistat acestei realitati.
Am intrat intamplator pe acest forum si agreez foarte mult ideea lui Andrei de a incerca sa organizam intalniri de grup(ceva asemanator cu ceea ce se organizeaza in alte tari pentru persoanele alcoolice).
Imi doresc foarte mult sa stau de vorba cu persoane diagnosticate cu TAB si cu familiile lor;consider ca putem invata din experientele fiecarora,dar mai ales vor fi de folos aceste intalniri pentru cei care nu vor sa accepte diagnosticul si ca trebuie sa-l ia toata viata.
Sunt alaturi de toti cei care ati fost diagnosticati cu TAB si de familiile voastre,astept propuneri pentru organizarea unui "club"(astept propuneri pentru denumire),sau asociatie,care ne va ajuta pe toti sa ne acceptam unii pe altii si sa fiti integrati in societate fara teama si fara discriminare.

Cred ca mare parte din cei care posteaza aici, sub protectia anonimatului si au Tab sunt persoane active si angajate social. Insa mai sunt momente cand au nevoie de sprijin si chiar sa comunice cu persoane care se confrunta cu aceleasi dificultati. Din informatiile mele nu exista nici o asociatie care sa reuneasca numai persoanele care sunt diagnosticate cu Tab..

Buna Juuf,
Ai mai jos ce am scris acum o saptamana.
As mai adauga ca din pacate scoala romaneasca de medicina psihiatrica trateaza efectele bolii si nu cauza TAB.Se sustine ca sunt genetice sau necunoscute.Am cautat mult pe net si am aflat ca la femei poate declansa TAB sindromul de ovar polichistic si la ambele sexe infectia cu Borrelia.
Testele pentru ambele afectiuni se pot face cu succes si la noi in tara si recomand tuturor celor diagnosticati cu TAB sa le faca,indiferent de costuri.Este mai simplu sa faci tratament hormonal sau cu antibiotice decat sa iei toata viata antipsihotice si antidepresive!
Eu i-am facut fiicei mele aceste teste acum 3 ani si unele au iesit negative altele incerte.Din pacate ii este frica sa i se recolteze sange si nu le-am putut repeta.Cand iese din spital am de gand sa o conving sa le repete.
Adresa mea de mail este [email protected] daca doresti sa discutam mai mult.
Sarbatori cu bine si zile linistite va doresc tuturor!


"Fiica mea a fost diagnosticata in februarie 2008 cu TAB,am chemat salvarea pentru ca nu stiam ce sa fac,nu ma mai intalnisem niciodata cu asa ceva-facuse o criza maniacala si a stat internata la Obregia 1 luna si 3 saptamani.I s-a gasit tratamentul potrivit,l-a luat timp de 1 an,dupa care l-a intrerupt de bunavoie-nu am putut sa o convingem sa nu renunte pentru ca nu a acceptat diagnosticul.In noiembrie 2009,dupa ce in perioada verii a avut depresie in timpul sesiunii de examene,fara tentativa de suicid,doar cu ganduri suicidale,a facut un nou episod maniacal si a fost dusa cu salvarea de la facultate la Obregia.
Medicul ei spune ca TAB mai este numita si ''''''''''''''''''''''''''''''''boala oamenilor destepti" si sunt convinsa ca toti cei de pe acest forum sunteti persoane deosebite,cu o cultura bogata,cu memorie foarteb buna,etc.
A stat internata 53 de zile si-a revenit si de atunci a acceptat diagnosticul si si-a luat cu strictete tratamentul.Timp de 2 ani a luat doar un medicament de intretinere,dar am observat ca in lunile noiembrie avea tendinte de manie si accepta sa i-a al 2-lea fel de medicament pentru stabilizarea dispozitiei,cateva luni,pana in primavara.
Chiar si sub tratament si sub supraveghere medicala si a familei a facut acum 3 saptamani un episod maniacal si acum este internata la Obregia in stare foarte grava.
Astazi era mai linistita,dar va petrece sarbatorile de iarna in spital,iar eu ca mama suport foarte greu aceasta realitate.
Fara credinta in Dumnezeu nu as fi rezistat acestei realitati.
Am intrat intamplator pe acest forum si agreez foarte mult ideea lui Andrei de a incerca sa organizam intalniri de grup(ceva asemanator cu ceea ce se organizeaza in alte tari pentru persoanele alcoolice).
Imi doresc foarte mult sa stau de vorba cu persoane diagnosticate cu TAB si cu familiile lor;consider ca putem invata din experientele fiecarora,dar mai ales vor fi de folos aceste intalniri pentru cei care nu vor sa accepte diagnosticul si ca trebuie sa-l ia toata viata.
Sunt alaturi de toti cei care ati fost diagnosticati cu TAB si de familiile voastre,astept propuneri pentru organizarea unui "club"(astept propuneri pentru denumire),sau asociatie,care ne va ajuta pe toti sa ne acceptam unii pe altii si sa fiti integrati in societate fara teama si fara discriminare."

Constanta, ma indoiesc, deci exist!! Vizitele mele la medici sunt rare si doar atunci cand modificarile comportamentului meu sunt si pentru mine insuportabile.
Incerc sa ma informez cu ce am la dispozitie, carti sau internet. Dar pana acum alte cauze decat cele genetice + factori de stres (despartire, traume, accidente, doliu etc) nu prea am gasit.
Cred ca psihoeducatia este importanta atat cat se poate face, in limita resurselor disponibile. Medicii te intreaba de obicei daca ai luat acel melanj de medicamente din care eu tai constant. Iar psihoterapia e cam costisitoare.....deci ma adaptez la ceea ce am la indemana...

astept raspuns m-a ajutat f.mult ce ai scris
daca altcineva e in aceeiasi situatie, aproximativ, astept5 sfaturi