Tulburarea afectiva bipolara este o boala vindecabila? raspuns medic

recaderi vor exista,insa daca urmeaza corect tratamentul,aceste recaderi vor fi tot mai rare sau chiar foarte rare si de o intensitate scazuta sau chiar foarte scazuta.daca sotia dv va urma tratamentul prescris de medicul psihiatru in mos corect si va evita pe cat posibil socurile,supararile,aceste recaderi vor fi foarte rare si de o gravitate minima.eu am trecut prin acelasi lucru,am trecut de la depresie(melacolie,tentative de suicid) la tulburari maniacale(agresivitate,dorinta de a distruge totul)dar cu tratament am reusit si astazi tin totul sub control.nu uitati ca secretul vindecarii este tratamentul luat corect si evitarea socurilor pe o perioada de timp macar 4-6 luni.sper ca v-am fost de ajutor si sper ca sotia dv sa reuseasca sa invinga boala asa cum am invins si eu.

domnule sisu marius,v-am lasat un comentariu care sper sa va fie de ajutor,sub numele Crina Raluca

Doamna Ioana.si eu sufar de tulburare afectiva bipolara,iar inainte de asta am suferit de tulburare depresiva severa.dak imi permiteti as vrea sa va raspund la intrebari:cauza bolii sunt frustrarile,dezamagirile,traumele ,neimplinirile,suferintele,violenta in familie.din cate am citit eu,tulburarea bipolara este o boala pt toata viata,insa cu tratament si consiliere psiholgica,bolnavul poate duce o viata normala.boala poate recidiva daca intrerupe tratamentul fara sa anunte medicul,sau daca sufera vreun soc puternic,o suparare,o cearta cu cineva drag.ce puteti face pt a o ajuta:daca nu sunteti multumit de medicul actual,nu ezitati sa consultati un alt psihiatru(eu am gasit vindecarea la la 5-lea dr psihiatru). trebuie ca ea sa-si ia corect tratamentul,fara tratamentul nu se poate face nimic.chiar daca la inceput refuza,s-au n-are incredere ca se va vindeca(caci nici eu n-am avut),familia si prietenii trebuie sa-i fie alaturi si s-o convinga sa ia tratamentul.este obligatoriu.daca ii este administrat un tratament corect,in maxim 2-3 saptamani va incepe sa-si recapete incet,dar sigur,dorinta de a trai.apoi tratamentul trebuie continuat,chiar daca se simte bine si este foarte indicat sa faca si consiliere psihologica o perioada.nu va fi deloc usor,drumul spre vindecare este lung,costisitor,dureros si anevoios,insa ei ii trebuie o motivatie sa traiasca, daca are un singur motiv pt a trai,este primul si marele pas spre vindecare.bolnavul nu va mai fi niciodata cum a fost inainte,traumele nu le poti uita peste noapte,insa odata cu trecerea timpului,durerea sufleteasca este mai usor de suportat.eu am reusit sa depasesc momentele critice,cu tratament si consiliere,ce-i drept dupa un timp foarte lung,iar astazi duc o viata aproape normala.fratilor,v-o spun din proprie experienta,nu va lasati invinsi,eu mi-am dorit moartea,nu credeam ca o sa ma mai bucur vreodata macar de o zi cu soare,si azi sunt studenta in ultimul an la medicina si sunt fericita ca traiesc,nimic nu se compara cu bucuria de a trai.daca ne luam singuri viata nu rezolvam nimic,vom zace pt totdeauna intr-un mormant si toata lumea ne va uita.cereti ajutor si lasati-va ajutati,viata e nespus de frumoasa si mult prea scurta ca s-o scurtam si mai mult.toate au o rezolvare pe lumea asta,aveti incredere!

tuturor celor care sufera de tulburare bipolara le recomand sa consulte un medic psihiatru si un psiolog.Eu sufar de aceasta boala de aprox. 20 de ani.Inca de la inceputul debutului bolii am fost atat la psihiatru,cat si la psiholog.Pentru inceput boala nu se manifesta prea grav,am avut chiar si progrese timp de un an sau doi.Apoi a urmat o regresie puternica-psihiatrul spunea ca se datoreaza tratamentului gresit dat de psiholog.In fine,am intrerupt apoi si tratamentul psihiatric timp de aprox. doi ani.Desigur,boala mi s-a agravat...Am inceput din nou un alt tratament schimbind intre timp si psihiatrul si psihologul.Nu pot sa spun ca mi-e cu mult mai bine.Exist,dar nu traiesc...sufletul mi-este si acum mort.As dori mult sa ma ajute cineva.Un lucru e cert -in tot acest timp am ajuns sa ma cunosc mau bine,am reusit sa determin cu ajutorul psihologului cauza bolii,dar este inca mult loc de mai bine...Nu prea mai am incredere in specialisti,uneori mi se par usor manip**atori.Nu am gasit inca un psihiatru si un psiholog potivit...repet,as dori mult sa ma ajute cineva.multumesc

pentru Ioana-pe cat posibil am sa-ti raspund la intrebarile tale.Cauza imbolnavirii sorei tale o pot afla cel mai bine ea-sora ,impreuna cu un psiholog.Si eu asa am procedat si am reusit,dar pentru asta sora ta trebuie sa fie foarte sincera si deschisa in relatia cu psihologul si inca un lucru important trebuie sa existe o simpatie,deschidere afectiva intre pacienta si psiholog.Altfel nu se poate,e timp pierdut din partea ambilor.Cum o puteti ajuta?Oferindu-i un mediu cald si primitor :acasa,la servici si in societate(suna putin cam utopic...).Daca e o boala vindecabila?Specialistii spun ca ,da este.DA,episoadele bolii pot revenii ,dar in timp va invata (din propria ei experienta)cum sa le minimalizeze ca amploare.Factorii care provoaca revenirea episoadelor bolii sunt,din propria-mi experienta:stresul,intamplari neplacute din viata cotidiana,sau intimplari pe care le interpretezi ca fiind neplacute.Trebuie,din pacate timp si o foarte buna cunoastere a sinelui,precum si o vointa puternica pentru vindecare.

pentru Sisu Marius-unde si cum si-a luat diploma de absolvire a facultatii de medicina??????.......acel domn doctor care a spus ca boala regreseaza cu timpul.Din propria-mi experienta si nu numai pot sa va spun ca tinuta sub observatie-respectiv tratament psihiatric si psihoterapie-boala nu va regresa cu timpul,ci din contra se va ameliora.Desigur ,pe viitor vor exista si recaderi,dar cu un tratament eficient vor exista si progrese,adica ameliorari.Mult succes va doresc!!!

Sufar de aceasta boala de mai mult de 5 ani si consider ca cel mai important este tratamentul, pe care il respect cu strictete. Bineinteles, pe langa acest tratament, trebuie sa cer in fiecare zi ajutorul bunului Dumnezeu, pentru a putea sa-mi gasesc drumul in viata. Nu e usor, dar cu ajutorul familiei si cu propria-mi vointa de a "invinge" boala sau macar de a o "pacali", incerc sa merg cu fruntea sus mai departe. Sper ca totul are o semnificatie pe acest Pamant si vreau sa cred ca am si eu un rost pe lume. Celor ce sufera de TAB le transmit incurajarile mele. Nu intrerupeti tratamentul si incercati sa gasiti in tot raul si un bine. Viata e un dar divin.

Din pacate si eu am aceasta boala ca si tine .Este foarte greu sa te pliezi in societatea actuala si mai ales sa poti merge mai departe. Tratamentul are un rol foarte important dar totodata si reactia celor din jur. Daca doresti sa discutam mai mult depre aceste aspecte iti las adresa mea de mail: [email protected]

Am citit toate comentariile si m-am decis sa scriu si eu poate ii pot fi si eu de folos cuiva.Am tuburare afectiva bipolara de fix 10 ani.In tot timpul acesta am avut 6 internari in crizele maniacale sau in episoadele depresive, internari ce au fost niste experiente traumatizante, mai ales cele trei de la Obregia din Bucuresti.Cea mai lunga perioada de tratament am tinut-o timp de 3 ani si jumatate cu rispolept, perioada cand am pus 26 kg pe mine.
Stiti care e secretul acestei boli si vindecarea ei?E simplu: asumarea ei.In momentul in care ti-o asumi si nu te mai razvratesti aiurea si nu renunti la tratament tocmai ca te simti exact ca inainte de debutul bolii,
atunci ea este ca si vindecata,ipotetic vorbind.O data declansata, tulburarea bipolara nu se vindeca niciodata,ci este intretinuta starea de normalitate cu 50% medicamentatie personalizata si 50% vointa de a te face bine.De un an si o luna iau abilify.Ma simt perfect cu el.Absolut,sunt cea inainte de declansarea tulburarii.Medicul meu din orasul meu natal mi-a spus ca e f. posibil sa iau tratament toata viata.Ei, si?Sunt doua inghitituri de apa , dimineata si seara.Daca as fi avut diabet controlabil prin pastile nu la fel as fi facut?Sunt o persoana perfect normala, performez in domeniul meu,cei dragi care stiu de afectiunea mea ma trateaza exact ca pe un om normal iar cei care nu stiu, nici n-au cum sa isi dea seama decat daca le comunic verbal.
E greu sa convingi un posesor de TAB sa isi asume afectiunea.La mine a durat aprope 5 ani sa inteleg si sa ma impac cu ea.Acum suntem prietene.Pastilutele de fericire,cum le zic eu, sunt sfinte pentru mine, credeti-ma.Cand imi amintesc de anormalitatea mea in episoadele maniacale mai ales, chiar iau oricate pastilute e nevoie, pentru a nu ma repeta p***aoarele de atunci, mai ales cele verbale.
Secretul e simplu: diagnosticare timpurie si corecta, informare, intelegere, asumare, tratament medicamentos imbinat cu vointa si....viata normala din toate punctele de vedere.
Numai bine!

In aceste mari incercari pe care bunul DUMNEZEU a lasat ca ele sa se intample trebuie tinut cont de jertfa DOMNULUI IISUS.In marea sa misiune care a avut-o si inplinit-o,acum 2000 de ani,EL vindeca orice boala cu care impotrivitorul zis satana inrobea oamenii si de fapt ii inrobeste.Este lucru perfect ca DOMNUL lucreaza prin oameni si aceia sunt doctorii dar unora le-a dat HAR unora mai putin cred ca in raport de credinta lor.Mi s-a intamplat sa fiu in cabinetul doctoritei Marian de la Obregia cu un coleg de facultate.Aceasta femeie era inconjurata de ,nspe icoane si iconite dar lua la greu banii suferinzilor si va rog sa ma credeti am ramas siderat de atitudinea ei.Imi spunea colegul ca de fiecare data cand trecea prin salon(si asta foarte rar) trebuia sa dai.Ei ce credeti despre acest tip de doctori,fac voia lui DUMNEZEU AJUTANDU-SI APROAPELE sau pur si simplu urmaresc argintii vanzatorului IUDA.

Am o intrebare pentru cineva autorizat ( psihiatru) .O fata daca vrea sa ramana insarcinata, poate intrerupe 9 luni tratamentul?Acum se simte bine,are o viata in familie linistita si afra stres,,doar la servici mai apare ceva stres si are un iubit care o iubeste.Poate ramane insarcinata?Va multumesc din suflet anticipat. ps: Sant fratele ei.

Am si eu TAB dar am vizitat datorita acestei boli toata Europa cu bani de buzunar am fost respectat din Germania pana in Suedia nu inteleg de ce uni oameni sunt atat de optuzi e o boala ca si alta boala uni au cu inima alti cu ficatul daca ne luam la bani marunti toti avem ceva nu exista om suta la suta sanatos si ma tem ca daca m-as vindeca m-as inbolnavi mai rau dar sa se vindece astia care ne conduc care ne taie toate drepturile si pacalesc din patru in patru ani oameni

Este pentru prima data cand incerc sa vorbesc despre boala mea. Am fost diagnosticata cu TAB acum 8 ani. De atunci urmez cu sfintenie tratamentul medicamentos. Nu am mai avut niciun episod in tot acest timp. Ma simt bine, echilibrata, increzatoare. Cei din jur imi cauta compania, am prieteni deosebiti. Am progresat de la an la an. Sunt manager si am calatorit mult in ultimii 6 ani. Am cunoscut oameni minunati, am fost apreciata.
Dar mi-a fost foarte greu. Inca imi este. Nu vorbesc despre trecutul meu, despre cele doua episoade (depresiv cu tentativa de suicid si maniacal).
Merg la psihiatru luna de luna si iau zilnic Carmabazepina. Doar parintii ma sprijina in lupta cu TAB. Insa nici cu ei nu vorbesc prea mult. Cand facem referire la boala mea, e ca si cum am vorbi despre diabet sau o disfunctie a rinichilor.
Colegii si prietenii habar nu au despre acest aspect al vietii mele. Asta mi-e cel mai greu. Sunt si ma comport perfect normal, dar in momentul in care as povesti despre cele doua internari de acum 8 ani, s-ar schimba totul. Nu stiu cati ar intelege, pe cati i-as mai avea aproape. Ultimul meu episod a fost maniacal. Atunci mi-am pierdut toti prietenii. Am ramas singura, dar am avut sprijinul neconditionat al parintilor. Ma ingrasasem 30 de kg si aveam impresia ca toti ma considera nebuna. Sufeream enorm! Din cauza prejudecatilor, a singuratatii ...
Cand mi-am acceptat boala si m-am impacat cu mine, cu noua mea viata, am slabit 16 kg si am reinceput sa traiesc.
Acum sunt bine, echilibrata. Stiu ca nu mai sunt cea dinainte, nici sub aspect fizic, nici sufleteste. Dar imi place mai mult de mine acum. Sunt toleranta cu cei din jur, afectuoasa, glumesc, stiu enorm de multe poezii. Profesional, incerc sa las in urma mea o munca de calitate.
Nu ma deranjeaza ca iau medicamente in fiecare dimineata si seara.
Dar sufar pentru ca stiu ca nu imi pot intemeia o familie. Nu vreau sa am copii. Imi este atat de teama. Iubesc un barbat minunat si sunt sigura de dragostea lui. Suntem de 3 ani impreuna si inca nu i-am spus adevarul. Nici nu cred ca i-l voi spune, desi stiu ca relatia noastra nu va evolua. E un om cult, inteligent, dar nu cred ca va intelege. Si mi-e teama ca daca va afla si va fugi, boala mea va recidiva. Si vreau sa ma protejez. Asa simt: ca daca ma feresc de socuri si imi iau medicamentele, este posibil sa raman in aceasta stare de echilibru.
Vedeti, povara mea este minciuna. Nu este boala in sine, cu toate manifestarile ei, ci imposibilitatea de a fi sincera cu cei care imi sunt aproape. Trecutul pe care il ascund si viitorul de care imi este atat de teama ... Asta de lupta mea in fiecare zi.
As vrea sa pot da un sfat, o explicatie Ioanei. Dar nu sunt in masura. Stiu doar ca medicatia este sfanta; ea trebuie respectata.
Poate un singur gand: viata este frumoasa sub toate aspectele ei. E bine sa avem curajul si priceperea de a o trai.
Cu bine si fruntea sus toti celor afectati de TAB