Cum pot scăpa de stările de disociere/derealizare?

Bună ziua! Mă numesc Ștefan și am 18 ani.
De aproximativ un an mă confrunt cu stări de disociere/derealizare. O să încerc să descriu cat mai detaliat posibil ce simt și cum se manifestă aceste stări și momentul în care au început. În urmă cu 3 ani am început să mă confrunt cu atacurile de panică, anxietatea, frica de moarte (lucru care bănuiesc ca este firesc, dar care nu trebuie să devină o rutină). Aceste stări s-au declanșat în urma oboselii cronice, învățatului constant și încercarea de a mă autodepăși (noaptea în special). Programul și stilul de viață nesănătos au făcut-o pe mama mea (anxioasa de fel) să îmi reproșeze pericolele la care mă expun. Repetatele reproșuri în legătură cu “ce aș putea păți din cauza oboselii” au ajuns să se imprime în mintea mea și să devină un gând bolnav constant. Acest gând a exacerbat frica de moarte și a condus la repetatele atacuri de panică, distonie neurovegetativă (spasme musculare, fiori, furnicături, palpitații, senzații de nod în gât, senzație de lipsa de aer etc.). Ajunsesem să am 5-6 atacuri de panică pe zi, să nu mă mai pot simți bine în preajma oamenilor din jurul meu, să cred ca sunt un eșec. Părinții mei mereu au negat folosirea medicamentelor ce pot înlătura aceste stări de anxietate, deoarece pot provoca dependență și “mă vor face leguma”. Înțeleg și punctul lor de vedere, dorința lor de a își crea o falsă aparență cum ca aș fi un copil normal (poate sunt normal și doar aberez; cu siguranță tulburările pe care le am îmi pot schimba percepția despre normalitate). Într-un final un medic psihiatru a reușit să îmi convingă părinții sa incep un tratament cu Zoloft, lucru ce m-a ajutat enorm. Reușisem să scap de aceste atacuri de panică zilnice și oarecum să îmi reiau viața într-un mod “normal”. Evident, anxietatea nu a dispărut, dar stările pe care mi le dădea anxietatea se amelioraseră. Aproximativ acum un an, in urma unei palme peste ceafă (știu ca pare stupid declanșatorul), amețeala de moment împletită cu anxietatea au dus la o frică (inexplicabilă zic eu) urmată de o senzație pe care nu o mai avusesem până atunci (o senzație de gol, de parcă m-aș uita cruciș în permanență, confuzie, parcă nu pot procesa suficient de repede exteriorul). Am crezut inițial ca este doar un fenomen de moment, dar m-am înșelat. Cu siguranță vina îmi aparține, deoarece în fiecare dimineață mă tot gândeam dacă mai am această senzație de “uitat în gol”, fapt ce a amplificat această stare de confuzie. Am observat un lucru interesant la acest fenomen: ajung sa am aceste stări constante câteva săptămâni și să mă obișnuiesc cu ele, iar pe urmă să realizez ca sunt bine și ca nu le mai am. Odată ce conștientizez ca sunt bine, încep să mă gândesc fără să vreau dacă chiar sunt bine, iar stările revin din nou pe o perioadă de câteva săptămâni. Stiu ca sună chiar prostesc modul în care gestionez această situație, dar este greu sa îți impui sa nu te gândești la ceva. Am ajuns sa am impresia ca tot ce fac este doar un simplu automatism și ca nu mai pot simți cu adevărat viața. Am cercetat acest aspect și cel mai probabil este vorba de disociere/derealizare (o formă de anxietate). Anxietatea nu a dispărut, doar ca se manifestă în alte moduri decat cele pe care le aveam în trecut. Stiu ca se recomanda sa nu se citească in profunzime informațiile de pe internet in legătură cu problemele medicale, deoarece pot exista informații eronate ce pot avea un impact profund asupra individului. Am observat ca multe persoane se confruntă cu aceste stări, multe dintre ele menționând faptul ca nu reușesc să scape de ele, avându-le ani la rând. Stiu ca disocierea reprezintă doar un mecanism al creierului de a ne feri de gânduri “nepotrivite” ce ne pot afecta și mai mult. Am încercat terapia cognitiv-comportamentala, să fac diverse exerciții de “ancorare în realitate” (să folosesc simțurile cat mai mult), dar nu au dat roade. Alături de un medic psihiatru am decis să încercăm un tratament cu Zoloft timp de 6 luni în speranța ca va ameliora aceste stări. Din păcate, nici acest lucru nu a dat roade. Din câte am citit, singurul tratament, singura modalitate de a combate aceste stări de disociere, este terapia cu un psiholog. Îmi este teamă ca aceste gânduri obsesive ale mele în legătură cu stările de disociere au devenit mult prea profunde pentru a fi înlăturate. Singura modalitate prin care reușesc (uneori) să nu mai acord atenție acestor stări este învățatul, lucrul constant (tot o formă de disociere fiind și asta :) ). Nu știu dacă aș putea accepta vreodată să trăiesc alături de aceste stări de acum incolo, simt ca nu ma pot acomoda știind ca alți prieteni de vârsta mea nu se confruntă cu astfel de aspecte. Știu ca monologul prezentat este unul ambiguu, deoarece această stare de disociere este destul de greu de caracterizat. Aș aprecia enorm dacă se oferă cineva să îmi dea niște sfaturi în legătură cu situația mea.