Cum trebuie sa ma port? Sotul cred ca trece prin criza varstei de mijloc

Buna ziua. As avea mare nevoie de sfatul unui expert. Am 30 de ani, sunt casatorita, sotul are 35 de ani si avem impreuna un copil de 4 ani. De cateva luni ne confruntam cu niste probleme de cuplu. Am tot cautat pe internet si, din cate am dedus eu, sotul meu pare sa treaca prin asa numita "criza varstei mijlocii". De prin noiembrie 2011 pana in ianuarie 2012 a avut o relatie cu o alta femeie, relatie pe care eu am descoperit-o in urma unui sms pe telefonul sau. Din sms nu reiesea nimic deosebit, doar ca reactia lui m-a pus pe ganduri, si insistand mi-a martusisit totul. Femeia e la randul ei casatorita, are 28 de ani si un copil de 7 ani. Relatia lor se pare ca a constat in doua contacte sexuale si cateva intalniri la cafea. La momentul respectiv m-a rugat sa il iert, a terminat relatia cu doamna, si totul a fost ok pentru aproximativ o luna. Ba mai mult relatiile noastre sexuale s-au imbunatatit, mai ales in ceea ce priveste frecventa lor. Am inteles atunci anumite lipsuri ale relatiei noastre, ca lipsa de comunicare, dar nu mi-a reprosat nimic in mod desebit care sa fi determinat escapada lui. Eu l-am iertat, dar e adevarat ca uneori ii mai aruncam cate un repros mai direct sau indirect. De pe la inceputul lui martie insa a inceput iarasi sa se indeparteze de mine. Contacte sexuale mai rare, fara cadou de 8 martie sau macar un La multi ani!, lucruri care m-au facut iarasi sa banuiesc ca ar fi reluat relatia cu doamna respectiva. El neaga in continuare ca ar mai fi vorba de o alta persoana, dar de vreo doua saptamani am tot discutat si imi spune ca nu stie ce vrea, ca nu stie daca ma mai iubeste, ca parca ar vrea sa se mute. Dar daca il intreb cand si unde zice ca nu stie, ca nu s-a hotarat inca. Greseala mea este ca nu ma pot abtine din plans la astfel de discutii si uneori se enerveaza si imi raspunde urat. De exemplu ieri l-am intrebat daca si-a dat seama daca ma mai iubeste sau nu si mi-a zis nu. Apoi, dupa 5 min mi-a zis ca ma mai iubeste putin. Relatia nostra a inceput de mai bine de 13 ani, adica de atunci a devenit serioasa, cu contact sexual, etc. si ne-am casatorit in urma cu 6 ani. Am trecut prin multe incercari inainte de casatorie (probleme cu parintii mei, care la inceput nu l-au acceptat, pe motiv de varsta, adica el lucra si eu eram in liceu si se temeau ca nu voi mai merge la facultate, probleme materiale, etc.) dar mereu el era cel care spera si lupta, si in final ne-am implinit visul de a forma o familie si a avea un copil. Si cu parintii avem relatii foarte bune. Acum insa parca ar renunta inaintea luptei. Eu il iubesc enorm demult, si chiar si ranita in urma aventurii lui sunt dispusa sa-l iert, dar el parca s-ar invinovati mereu. Daca il intreb ce are zice ca nu stie, daca il intreb cu ce i-am gresit de vrea sa ne paraseasca spune ca eu nu am gresit cu nimic, ca e doar vina lui, daca il intreb ce anume a gresit imi spune ca mai multe, dar nu vrea sa imi spuna ce anume. I-am spus ca l-am iertat pentru aventura dar zice ca nu-i vorba doar de asta. La un moment dat mi-a spus ca e mai bine pentru mine daca pleaca. Cred ca e putin frustrat si de faptul ca locuim in apartamentul primit de la parintii mei, pe care el nu a vrut sa il treaca pe noi, pentru ca poate la un momenta dat am fi beneficiat de ceva avantaje pentru tineri care nu au locuinta, si ca nu avem o situatie materiala in ultimul timp asa cum ne-am dori. Adica suntem amandoi bugetari si criza si taierile din salarii ne-au cam afectat. Am tot citit pe net si nu stiu cum ar trebui sa procedez in asa fel incat sa-l ajut sa treaca peste aceasta perioada, dar fara a-si parasi familia. Eu stiu, sau cel putin asa vreau sa cred, ca in adancul inimii ma mai iubeste. Si sunt sigura ca ar face orice pentru copil. De doua zile nu ma mai lasa nici sa-l ating, nici seara in pat sa-l iau in brate, ceea ce inainte ii placea. Se retrage subtil in asa fel incat sa nici nu ma jigneasca. Dar toate astea ma dor enorm de mult. L-am rugat, l-am implorat chiar sa nu plece. I-am propus chiar sa dormim in camere separate, sa aiba timp si spatiu sa se gandeasca. I-am spus ca nu o sa mai insist sa il sarut sau sa facem dragoste si ca voi astepta atat cat va fi nevoie, pana va dori el sa revina in bratele mele. Mi-e atat de greu, dar as face orice pentru familia asta, pe care eu am pus-o mereu pe primul loc. Mi-e greu si pentru ca nu am cu cine sa vorbesc. Nu am vorbit nici cu parintii mei nici cu ai lui despre problemele noastre, pentru ca am sperat ca vor trece cu bine, fara a-i mai supara si pe ei. Cu o singura prietena m-am mai sfatuit. Si nici el nu a spus nimanui despre ceea ce simte. I-am sugerat sa vorbesca cu un prieten sau chiar cu parintii lui, dar nu vrea. Pentru el, pe moment, singura solutie e sa plece de acasa, sa stea cu chirie, ca sa "isi faca ordine incap". Imi repeta mereu ca nu exista o alta femeie, dar ca nu stie ce vrea, daca mai vrea sa stea cu noi. Imi spune sa stau linistita ca imi va fi alaturi si cu copilul si cu tot, ca doar nu moare, dar pentru mine inseamna acelasi lucru. Mi-e frica, ca daca se muta din caminul nostru il pierd definitiv. Sunt constienta ca dragoste cu forta nu se poate, dar eu inca mai cred ca ma iubeste. Altfel ar fi plecat de la primul gand, nu ar tot astepta atat. Parca ar fi alt om, sta cu ochii in tavan si parca nu ma aude cand il intreb ceva, daca ii spun despre relatia noastra, despre sacrificiile care le-am facut, despre copil i se umezesc ochii, si parca i-ar parea rau ca simte aceste lucruri. Va rog din suflet ajutati-ma. Pur si simplu nu stiu ce sa fac. Mi-e groaza la gandul ca trebuie sa-i explic copilului de doar 4 ani ca tata nu mai vrea sa stea cu noi. Ce poate intelege el? Va rog mult sa ma ajutati, sa imi spuneti cum ar trebui sa reactionez, cum sa-l iau sa fie bine. Multumesc anticipat. Cu stima.