Sunt in impas si nu stiu cum sa procedez

Buna seara! Am 21 de ani si din decembrie anul trecut am avut numai intamplari nu foarte fericite peste care cred ca inca nu am trecut si simt o coplesire continua. Culmea este ca termin anul asta psihologia, deci practic, simt ca ar trebui sa stiu ce e cu mine...
De la inceputul lui decembrie au inceput toate. Sunt intr-o relatie de 8 luni cu o persoana minunata, primul barbat pe care am ajuns sa il iubesc (pana sa il cunosc pe el am avut niste relatii de adolescenta, maxim 3 luni, nimic cu adevarat serios). De la inceput a fost o problema cu fosta lui partenera cu care ek a fost timp de 4-5 ani, amandoi din acelasi oras veniti impreuna in Bucuresti. Relatia lor nu mai mergea cam de 2 ani dar pentru ca ea nu avea pe nimeni aici el a hotarat sa stea langa ea pentru ca simtea ca ii este dator ei pentru ca a fost langa el in momente in care nu avea pe nimeni. Noi am devenit un cuplu cat ei inca erau "impreuna". Dupa o luna el decis sa ii spuna adevarul, ca a incercat sa faca lucrurile sa mearga intre ei dar ca nu mai are niciun rost pentru ca nu se mai simte bine in acea relatie. Ea nu a primit foarte bine informatia, a mai stat ceva timp la el pentru ca nu avea unde sa se duca si au trecut in jur de 2 luni pana sa se produca mutarea ei, timp in care evident incerca sa faca tot posibilul sa salveze relatia. Din cate mi-a spus el, in trecut a avut o tentativa de sinucidere, tot din cauza ca el voia sa puna capat relatiei, s-a urcat pe pervaz si voia sa se arunce. Din aceasta cauza nici el nu o repezea mai tare.
In fine, ea s-a mutat, totul bine si frumos doar ca imi urmarea profilul de facebook si blogul pe care il detin, iar pe 30 noiembrie am scris o postare pe blog in care vorbea despre relatia noastra, in acea zi facand 6 luni impreuna. Evident ca ea a vazut. Ziua respectiva am petrecut-o impreuna dar la un moment dat ea a aparut la el la usa, a stat efectiv 2 ore jumate sa bata in usa. El nu a vrut sa ii deschida, chiar daca eu ii spuneam asta, pentru ca voiam sa avem o discutie normala si civilizata toti 3 sa lamurim lucrurile. L-a si sunat, am auzit cum ii plangea in telefon si ii spunea sa iasa din casa ca ii e rau (asta se intampla frecvent cand el nu facea ce ii spunea ea). In final eu am plecat si i-am spus sa isi rezolve problemele cu ea.
Dupa toata treaba asta, lucrurile intre noi au inceput sa scratie. Mi-a spus ca are nevoie de o pauza sa isi puna oridine in ganduri, ca se simte vinovat ca ma pune pe mine in asemenea situatii. I-am spus ca ii respect decizia, dar cu toate astea ar trebui sa ia atitudine in fata fostei si sa ii explice clar ca nu pot sta lucrurile in felul asta. Am acceptat pauza. Colac peste pupaza, fix in aceeasi periaoda mi-a intarziat menstruatia 9 zile si am intrat amandoi in alerta.
Am facut un test de sarcina care a iesit negativ dar apoi am avut o discutie in care ne-am intrebat reciproc ce am fi facut in cazul in care era pozitiv. Amandoi nu am fi fost de acord cu avortul. El a spus ca ar fi fost fericit, chiar daca la inceput nu prea concepea lucrurl asta, ar fi fost la varsta potrivita pentru el (are 27 de ani), ar fi fost cu fata potrivita si ca in final ar fi fost bine, ca nu m-ar fi lasat balta.
Pauza aceea nu a fost tocmai pauza, mi-am luat lucrurile de la el dar in momentul in care ne-am vazut a fost cel mai dureros lucru care ni se intampla amandurora. Amandoi aveam acea pornire din obisnuinta sa ne tinem de mana. Am simtit cum m-a atins din greseala pe mana si se uita la ea si i-am spus ca poate sa ma tina de mana. Am stat pur si simplu pe o banca eu cu capul pe umarul lui si nu spuneam niciun cuvant.
Cand am vrut si eu sa lamuresc intr-o zi lucrurile l-am intrebat unde ne situam. Da, ne tineam de mana, ocazional ne sarutam, dar unde duc toate astea? Moment in care mi-a spus ca mai bine ramanem prieteni, ceea ce voiam amandoi. Atunci a fost o perioada foarte dura pentru mine care a durat aproximativ 2 saptamani. In primele 3 zile nu ma puteam opri din plans, efectiv nu puteam. Dormeam doar ca sa nu am ochii deschisi, sa nu fiu consitenta. Am fost la o prietena buna si comuna de-a noastra. Am stat cu ea, m-a ajutat foarte tare pentru ca nu mi-a dat vreun sfat si nici nu a aruncat cu noroi in el, nu de asta aveam nevoie. Pur si simplu m-a tinut in brate cat am plans si m-a ascultat. Daca nu vorbeam, nu vorbea nici ea. Atunci am simtit ca vreau sa fac o schimbare, mi-am tuns parul (decizie luata si executata in maxim 40 de minute). Cred ca am facut asta pentru ca simteam ca nu pot sa schimb cu nimic situatia in care eram, dar cu toate astea voiam o schimbare, in orice forma.
Am continuat sa vorbim. Lucrurile reveneau la normal. Dar nu puteam sa ne spunem iar pe nume ca atunci cand ne-am intalnit prima oara ci foloseam tot apelativele din timpul relatiei. Pana la urma inainte de sarbatori ne-am impacat, ca sa zic asa, mi-a facut o surpriza si a venit in fata casei mele si atunci am realizat ca ne-a fost dor unul de celalalt. Atunci speram ca poate si-a rezolvat orice problema cu care se confrunta.

Urmatoarea intamplare fix dupa toata drama cu despartirea a avut legatura cu 2 bune prietene din liceu, surori gemene. Una din ele m-a sunat intr-o zi plangand ca sa imi spuna ca tatal lor a fost internat in spital ca sufera de ciroza si ca nu mai are mult timp de trait si ca el stia asta dar nu le-a spus lor ca s anu se ingrijoreze. Timpt de o saptamana am stat aproape in fiecare zi cu ele si cu mama lor, am incercat sa fiu suport moral pentru ele. A fost o saptamana groaznica in care efectiv ele trebuiau sa astepte ca tatal lor sa moara. M-am identificat foarte mult cu asta pentru ca nici tatal eu nu este in cea mai grozava stare medicala posibila si asta m-a facut sa ma gandesc la cum ar fi daca as fi fost eu in locul lor. Cum as face fata unui asemenea lucru. Intr-un final tatal lor nu s-a mai chinuit. A urmat inmormantarea pe care o planificasem timp de o saptamana intreaga. Mentionez ca nu am plans deloc in timpul asta pentru ca incercam sa fiu puternica pentru ele, dar dupa inmormantare, cand am ajuns acasa m-am dus direct la dus si cred ca am plans acolo o buna bucata de vreme.

Dupa episodul asta au urmat vreo 2 saptamani mai linistite. Dar dupa au inceput sa apara probleme cu parintii mei. Nu ma mai inteleg foarte bine cu ei. M-au facut si la o varsta inaintata si cred ca aici este si o diferenta de mentalitate, o bariera care pare ca se intareste pe zi ce trece, mai ales in cazul tatalui meu cu care cred ca nu exista zi in care sa nu ma cert. Aici situatia nu este niciodata constanta, o zi poate sa fie foarte ok intre noi, iar alta zi poate ca suntem la cutite.

De 3 saptamani am aflat ca am virusul hpv, am trecut si inca trec printr-un tratament foarte dureros ac***a foarte mult condiloame in zona intima. Am facut o genotipare si marti am aflat ca mi-a afectat 4 tulpini dintre care 3 sunt cu risc crescut oncogenic (erau sanse de 10% sa se intample asta). Sunt foarte speriata din cauza asta mai ales ca mama mea s-a operat acum 4 ani de cancer edometrial si si-a scos tot.
Evident ca nu am mai facut sex de prin decembrie si simt ca incepe sa ma afecteze chestia asta.
Cu prietenul meu nu este nimic concret. Imi spune ca sa nu catalogam relatia noastra. Sa fim doar doi oameni care se bucura unul de celalalt. Fapt cu care sunt total de acord, dar nu stiu, simt ca in acelasi timp vreau sa ii spun ca ori isi ia angajament si responsabilitate pentru relatia asta ori incheiem definitiv. Dar sunt genul de persoana care nu pune presiune pe alte persoane si cred ca daca as face asta mi-e frica sa nu se retraga si ca o sa il pierd pe bune atunci. Chiar daca ne-am spus ca indifernt ce se intampla intre noi, relatia de prietenie nu o sa dispara, nu stiu daca mai pot sa il bag in acea categorie ac***a in vedere ca am ajuns sa il iubesc foarte mult.

Mi-am dezactivat si contul de faceboom pentru ca fosta lui prietena iar a inceput sa faca probleme facand niste postari care ma vizau strict pe mine si chiar daca voiam sa o ignor ajungeam tot pe profilul ei sa vad daca mai posta ceva. Si am constatat ca imi fac singura rau.

Nu stiu ce sa fac. Am mereu shimbari de dispozitie. Cand sunt in colectiv cu prietenii sunt foarte ok dar cand ajung acasa imi vine sa ma izolez complet, daca se poate sa dorm si atat. Fapt care imi afecteaza si viata de acasa pentru ca parintii imi reproseaza ca nu ii mai bag in seama si ca parca suntem ca strainii in casa. Dar pur si simplu simt o dorinta de singuratate, sa nu ma intrebe nimeni nimic, sa ma deconectez complet.

Vreau sa ma pun pe picioare dar nu stiu cum, mai ales ca este un an important pentru mine. Am examene de dat, am o licenta pe care trebuie sa ma concentrez.
Cred ca daca nu fac ceva in curand o sa clachez. Si nu stiu cum va fi in acea situatie. Mi-e frica si ca acel comportament de irascibilitate pe care il am acasa cu parintii sa nu se extinda si in colectivul meu de prieteni.

Am scris extraordinar de mult, acum mi-am dat seama. Aparent am avut cate ceva de spus. Apreciez daca a avut cineva rabdare sa citeasca tot.
Numai bine tuturor!