Pentru ca am nevoie de o vorba buna. raspuns medic

Mi-e greu sa comasez povestea mea. Mi-ar prinde bine daca vreuna dintre persoanele de aici ar avea rabdare sa ma citeasca si apoi..sa-mi spuna o vorba buna.
Inceputul se petrecea in urm cu aproximativ 10 ani,cand am plecat din orasul natal pentru a veni la facultate intr-un altul,in care am si ramas. Anii de studentie au fost tumultosi,cu multe ganduri si framantari, excese de tot felul si vise marete care nu s-au concretizat, la fel cum nu am terminat nici facultatea, prea preocupata fiind atunci de anii tineretii si distractiile aferente. Lipsa intelepciunii si a unei persoane care sa-mi ofere un sfat pertinent sau o lectie de viata care sa mi se para valida si mie au dus la un..prim esec, caci nefinalizarea studiilor ramane un mare regret si acum. Desigur, parintilor nu le-am spus atunci adevarul ci am trait in minciuna ani buni, macinandu-ma fantastic chiar si dupa ce au aflat.
Lasand la o parte planul acesta,al educatiei, nici in cel relational nu am stiu a lua cele mai intelepte sau corecte decizii. L-am intalnit pe primul barbat din viata mea, ne-am logodit,am locuit impreuna aproape 6 ani..dar am pierdut pe drum si siguranta asta, caci iarasi, excesele mele de tot felul, nepasarea, viata promiscua, l-au facut pe cel de langa mine sa sufere ani buni...pana in momentul in care a spus "stop". Atunci m-am trezit la realitate. M-am vazut singura, nevoita sa iau in serios un loc de munca,sa ma intretin,sa suptavietuiesc. M-am adaptat greu. Plangeam la munca,pe strada,in troleu,la rarele intalniri cu cei cativa prieteni,inainte sa adorm,cand ma trezeam...si tot asa luni de zile. Mai tarziu m-am dumirit,luand contact cu diverse discipline spirituale,in speta cu reiki, ca am ramas cu o acuta teama de abandon si singuratate.
Dupa aproape un an am reintrat intr-o relatie. Un alt esec,desigur, in urma caruia am mai adunat nitcaiva frustrari,frici si nesiguranta. La doar cateva zile de la sfarsitul acelei relatii a aparut un al 3-lea personaj in viata mea. Inceputul a parut imbucurator, m-a ridicat un pic de la pamant dar s-a dovedit mai tarziu a fi fost totusi precoce. Sunt inca in aceasta relatie, cu un zodiacal taur, dar s-a dovedit ca inceputul a fost atat de optimist caci inca avea rabdare si puterea de a juca teatrul necesar pentru a impresiona. Nu voi minti,presimteam asta. Dar nu am luat nicio masura, astfel incat am acceptat tacit sa devin,din ce in ce mai mult,suma asteptarilor lui,reactic***au-mi-se teama de singuratate si abandon. Voi recunoaste ca mi-am pierdut independenta,sentimentala si de asemeni financiara, mai cu seama ca lucrez alaturi de el,la firma lui si a tatalui sau.
Neincredere in mine,multe,dar multe nopti nedormite, tristete constanta care ma face sa cred ca mai degraba am alunecat intr-o mare depresie, migrene si alte dureri fizice la pachet, plansete din senin pe care incerc sa le asund in dus sau cand doarme,caci asta i-ar strica dispozitia. Da, a ajuns sa-mi fie teama sa fiu..trista. Adaug neputinta de a mai iesi in oras cu prietenii...devin anxioasa peste masura. Expresii ca "dupa ce ca te voi vedea in fiecare zi la munca, mai vrei sa si iesim impreuna?" imi revin in minte constant. Am incercat sa iert si sa las lucrurile sa se intample. Fiecare isi alege propriile experiente pana la urma, si ma gandeam ca daca m-as ghida dupa asta m-as simti mai putin singura si mai sigura. Nu e asa. Incepusem din nou facultatea anul acesta, dar alte expresii,repetate constant,ca "nu e momentul", "nu trebuia", " daca te-ai bagat intr-un p**a,acum mananca-l pana la capat", m-au facut desigur sa capitulez. Gata si visul cu facultatea. Apoi..pisicile. Ador felinele,si am crescut 2 timp de 7 ani. Acum insa, dumnealui si-a dat seama ca nu le suporta...si ca simte o nevoie imperioasa de a le bate...sau stresa zilnic. Am cedat psihic si am fost nevoita sa renunt si la ele. Poate voi parea exagerata multora, dar am crescut acele 2 pisicute de cand erau cat un pumn..imi faceau viata mai frumoasa si le iubeam cum n-am stiut ca pot fi iubite niste animalute. Renuntarea la ele a lovit atat de rau in mine incat de atunci nu am scos un cuc***a prin care sa imi exprim dorul sau durerea lipsei lor..sau sentimentul de vinovatie ca le-am parasit. Si cum inainte imi ieseau mereu in cale puiuti de pisica abandonati pe care ii salvam..sau pisici care stateau sa le alint, din momentul in care am ramas fara ele nu mi s-a mai oferit sansa...karmica,sa-i zicem, de a mai simtit un capusor de pisica in podul palmei sau de a auzi un tors pe la picioare.
Am incercat sa imi setez drumul pe calea spirituala. Carti si filme motivationale, reiki, autosugestia,afirmatii pozitive..parea ca functioneaza. Dar nu rezist mult si pic din nou. Sentimente de vinovatie,de tristete aparuta pe nepusa masa, de nesiguranta,instabilitate, frica, singuratate. Probabil ca si diferenta de varsta dintre noi, el 23...eu 28...face ca necesitatile sa fie total diferite si in consecinta nesatisfacute. El...lenes si comod, inchistat in partea materiala a vietii si mai interesat de confortul burtii decat al mintii, iritat ca munca ii cere disponibilitate din ce in ce mai mare si ii rupe timpul pe care l-ar fi dedicat alminteri jocurilor pe calculator sau statului la bere intr-un bar, dornic de afirmare,de a fi mereu pus la 4 ace pentru a fi adulat si ridicat in slavi, obisnuit sa fi primit totul de-a gata de la parinti,inclusiv loc de munca, diploma de facultate sau acoperis deasupra capului. Eu, pe de alta parte, trecuta deja prin cativa ani de lupta pentru supravietuire, inclinata spre spiritualitate,spre poezie,spre arta si creatie, obisnuita sa muncesc din greu doar pentru a avea un acoperis, chirii ani de zile, uneori nici bani de paine, cateva datorii la banci care mi-au taiat si mai mult din libertate, ajunsa acum in punctul in care am nevoie de stabilitate, de siguranta,de liniste in suflet si minte. Framantarile mele sunt insa din ce in ce mai multe si mai grele, mi-am pierdut si esenta si stima de sine, mi-am pierdut pacea din suflet si din ganduri, caut si astept momentul "boom" care imi revolutioneaza prezentul dar ajung,in asteptarea asta, sa simt ca vreau sa capitulez.
Nu, eu nu ma simt fericita si nici implinita cu un barbat care imi ofera doar siguranta materiala. Eu am nevoie de o vorba buna, de un gand bun,de un suflet care sa imi permita sa fiu cine sunt fara ca asta sa fie o povara.
E acel moment in care simt ca nu pot reusi sa ma regasesc sau sa ma linistesc singura. Acel moment cand, pentru ca raspunsul pe care il primesc cand ii cer o vorba buna e "imi pare rau" sau "te pupacesc", ajung sa cer o vorba buna...din necunoscut.
Asadar, spune-mi tu, rogu-te, o vorba buna. Ti-as fi extrem de recunoscatoare.