Poveste. Viața fiecăruia dintre noi este o poveste. Începutul, cuprinsul, încheierea sau cum se mai zice, deznodământul sunt părțile în care se împarte orice poveste, fie ea de viață sau de iubire. Poveștile de iubire se întrepătrund cu poveștile de viață. Una fără cealaltă nu pare să aibă sens. Cu toate astea, atunci când ne avântăm într-o relație, într-o conexiune emoțională cu o persoană anume este posibil ca drumul pe care mergem să creeze noi alei dintre care va fi nevoie să alegem.
Poveștile de dragoste sunt ca niște poțiuni magice care ne pot face să uităm totul și să ne concentrăm doar pe scânteia iubirii. Aceste povești au puterea de a ne face să credem în dragostea adevărată și ne pot atinge inimile într-un mod unic. De fapt, poveștile de dragoste ne pot trezi sinele interior, ne pot arăta dorințele noastre cele mai profunde și ne pot inspira să devenim versiuni mai bune ale propriei persoane.
Tot poveștile de iubire ne reamintesc constant că iubirea este un limbaj universal care ne poate conecta cu orice persoană din orice capăt al lumii. Atunci când ne aflăm într-o poveste de iubire, ne dăm seama că experiențele și emoțiile noastre nu sunt doar pentru noi înșine, ci sunt împărtășite cu alții în timp și în spațiu.
Esther Perel ne spune așa: “Când alegeți un partener, alegeți o poveste. Ce fel de poveste ai de gând să scrii? Sunteți editorii poveștilor voastre de viață. Scrieți bine și editați des. Și amintiți-vă … O poveste de viață nu este o poveste de dragoste. Puteți iubi mult mai mulți oameni într-o viață.”
Desigur că atunci când dragostea pasională de la începutul unei relații dă peste noi cu putere, nu putem să ne imaginăm decât că cel/cea din fața noastră este principalul personaj din povestea noastră de viață… Dar de multe ori iubirea nu este suficientă pentru a avea parte de povestea din spate.
Poveștile de dragoste sunt adesea văzute ca un ceva în sine, un ceva plin de pasiune, romantism, dăruire și desigur, și un pic de durere. Ele ne amintesc de nevoia universală și profund umană de a iubi și de a fi iubit. Dar când le privim ca fiind separate de poveștile de viață, pierdem contextul care le dă sens. Poveștile de viață dau profunzime relațiilor noastre. Poveștile de viață sunt cele in interiorul cărora sunt scrise poveștile de dragoste. Dar ce este iubirea? Oamenii de știință din domenii variind de la antropologie la neuroștiință au pus aceeași întrebare de zeci de ani. Se pare că știința din spatele iubirii este și simplă, dar și mai complexă decât am putea crede. Potrivit unei echipe de oameni de știință condusă de dr. Helen Fisher, antropolog american și cercetător în domeniului comportamentului uman, dragostea romantică poate fi împărțită în trei categorii: dorință, atracție și atașament.
Fiecare categorie se caracterizează prin propriul set de hormoni care provin din creier:
Dorința este condusă de nevoia de satisfacție sexuală. Baza evolutivă pentru aceasta provine din nevoia noastră de a ne reproduce, o nevoie împărtășită între toate ființele vii. Prin reproducere, organismele își transmit genele și contribuie astfel la perpetuarea speciei lor. Hipotalamusul creierului joacă un rol important în acest sens, stimulând producerea hormonilor sexuali, testosteron și estrogen din testicule și ovare.
Atracția pare a fi un fenomen distinct, deși strâns legat de dorință. În timp ce cu siguranță putem dori pe cineva de care suntem atrași și invers, unul se poate întâmpla fără celălalt. Atracția implică căile creierului care controlează comportamentul “recompensă” ceea ce explică parțial de ce primele câteva săptămâni sau luni ale unei relații pot fi atât de antrenante și chiar consumatoare energetic.
Dopamina, produsă de hipotalamus este eliberată atunci când facem lucruri care ne fac să ne simțim bine. În acest caz, aceste lucruri includ petrecerea timpului cu cei dragi și sexul. Nivelurile ridicate de dopamină și un hormon asociat, norepinefrina, sunt eliberate în timpul atracției. Aceste substanțe chimice ne fac să fim energici și euforici, ducând chiar la scăderea apetitului și la insomnie – ceea ce înseamnă că putem fi atât de “îndrăgostiți” încât nu avem nevoie de mâncare și de somn. În cele din urmă, atracția pare să ducă la o reducere a serotoninei, un hormon despre care se știe că este implicat în pofta de mâncare și starea de spirit.
Nu în ultimul rând, atașamentul este factorul predominant în relațiile pe termen lung. În timp ce dorința și atracția sunt recunoscute pentru încurcăturile romantice, atașamentul mediază prietenii, legătura părinte-copil, cordialitatea socială și multe alte intimități. Cei doi hormoni primari de aici par a fi oxitocina si vasopresina. Oxitocina este adesea poreclită “cuddle hormone”. Ca și dopamina, oxitocina este produsă de hipotalamus și eliberată în cantități mari în timpul sexului, alăptării și nașterii.
Drs. John și Julie Gottman, cercetători de top în domeniul întreținerii relațiilor au descoperit că “crearea de sens comun” prin viziune comună, narațiune, mit și metaforă este una dintre cele nouă componente esențiale ale relațiilor cu impact. Multe cupluri care au fost împreună mult timp își pot aminti cum au fost lucrurile la început, dar uită detaliile din mijlocul poveștii lor. Uneori, această pierdere a sensului comun în acele perioade de timp din relația lor contribuie la pierderea intimității între membrii unui cuplu. Iar pierderea intimității duce la pierderea încrederii, pierderea dorinței de a petrece timp împreună, de a avea planuri împreună, de a privi spre un viitor, împreună.
Cercetările Gottman indică faptul că încadrarea unei relații ca poveste este una dintre cele mai puternice modalități prin care un cuplu poate genera un adevărat sentiment de sens pentru trecut, scop pentru prezent și emoție pentru viitor. Cele mai bune povești sunt pline de aventură, descoperire, provocări, momente culminante și sunt întotdeauna amintite, nu-i așa? Acest sens este ceea ce creăm noi zi de zi prin modul în care alegem sau nu să celebrăm iubirea pe care o trăim. A celebra această parte esențială din viața noastră:
Orice poveste de care avem parte ne modelează identitatea și scopul, ne modelează sensul vieții, ne modelează personalitatea, ne modelează nevoile și dorințele. Atunci când vine vorba de poveștile de dragoste, ele sunt precum firele care ne leagă de cel de lângă noi, dezvăluind complexitatea conexiunii umane și a modului în care două ființe pot ajunge să comunice.
Poveștile de dragoste au puterea de a ne mișca interiorul, dezvăluind emoțiile cele mai brute care ne fac umani. Atunci când iubim, noi învățăm despre:
arătându-ne totodată că vom reuși să evoluăm ca și indivizi doar navigând cu deschidere și asumare prin provocările la care iubirea ne supune. Dar poveștile de viață cuprind mult mai mult decât partea aceasta de iubire în doi. Acestea sunt precum un conglomerat de povești care se întrepătrund și care zi de zi ne provoacă în a rămâne conștienți de cum alegem să trăim. Poveștile de viață nu numai că ne modelează creșterea personală, dar au și puterea de a inspira și de a influența pe cei din jur. Prin împărtășirea sinelui nostru autentic și a lecțiilor pe care le învățăm zi de zi, creăm un efect de undă care se întinde mult dincolo de viața noastră. Psihologia transgenerațională oferă mai multă claritate asupra acestui aspect prin faptul că ne face conștienți că noi nu trăim doar în aici și acum, ci rădăcinile noastre sunt mult mai profunde și mai ancorate decât putem uneori înțelege. Anne Ancelin Schützenberger, una dintre figurile iconice ale psihogenealogiei, ne spune că ”oamenii trăiesc asemenea unor prizonieri ai unei pânze de păianjen invizibile la a cărei creație participă fiecare dintre noi”. Poveștile noastre de viață merită împărtășite deoarece ele pot oferi confort și perspectivă celor care trec prin experiențe similare, îndrumare celor care caută direcție și pot aprinde un sentiment de speranță în cei care se simt pierduți într-o viață fără sens.
Recunoscând profunzimea iubirii și istoriei ce ne leagă, dăm la o parte concepția greșită că poveștile de dragoste și poveștile de viață sunt entități separate. Iubirea, în toate formele ei, se împletește în fiecare capitol al vieții noastre și de aceea a vorbi despre viață este ca și cum am vorbi despre iubirea din ea.
Viața este plină de povești, iar ele au puterea de a ne modela în indivizii care suntem meniți să fim. Îmbrățișând propriile povești, putem să ne descoperim adevăratul sine și să ne trăim viața cu conștientizare și asumare. Poveştile de viață ne învaţă lecţii valoroase despre iertare, compasiune şi empatie, permiţându-ne să navigăm prin complexitatea relaţiilor umane cu graţie, asumare şi înţelegere. Poveștile de dragoste sunt ca niște fire invizibile care ne conectează pe toți în marea tapiserie a vieții. Ele ne reamintesc că iubirea este o forță unică care ne modelează experiențele de zi cu zi.
Referințe:
”Mă dor strămoșii”, de Patrice van Eersel și Catherine Maillard
”Căsnicia, pe roate sau pe butuci?”, de Dr. John Gottman
”Terapia relațiilor”, de Joan Declaire și John M. Gottman
