Viața de mijloc (vârsta de mijloc) este un moment de tranziție. Pentru majoritatea oamenilor, acest proces are loc treptat, natural, ușor de gestionat și sănătos, deși neplăcut. Este, cu alte cuvinte, opusul unei crize. Ideea crizei vârstei de mijloc a apărut pentru prima dată într-un articol al psihanalistului Elliott Jaques în 1965 și a prins repede avânt în cultura populară. Psihologii care au încercat să studieze acest fenomen nu au găsit particularități care să îl descrie cu constanță, dar cu toate astea ideea crizei vârstei de mijloc a refuzat să se estompeze.
Îmbătrânirea, în sine, nu are niciun efect asupra fericirii sau mai simplu zis, nu ne face nefericiți. Îmbătrânirea nu este niciodată singurul lucru care ni se întâmplă. Îmbătrânirea în sine nu face o diferență notabilă în starea noastră de bine, mai ales dacă restul vieții noastre este stabil și echilibrat. Important este faptul că efectul de îmbătrânire nu este resimțit brusc și dramatic. Îmbătrânirea este lentă și cumulativă. Cu siguranță însă, dacă suntem suficient de norocoși să ne fi îndeplinit o parte din obiective sau din visuri până la această vârstă, această criză a vârstei de mijloc nu se va instala cu ușurință în viețile noastre pentru că ceea ce trăim este cu sens și are sens. Studiile ne arată însă că este eronată acestă gândire. Efectul cel mai pervers al acestei crize de la mijlocul vieții este că persoanele cu performanțe ridicate sunt cele mai vulnerabile. Motivul este ceea ce cercetătorii numesc ca fiind banda de alergare hedonică. Pentru a ne menține înalt motivați, ambiția tinerească ne face nerealist de optimiști cu privire la cât de multă satisfacție ne va aduce succesul pe care ne dorim să îl atingem. Mai târziu, când ne îndeplinim un obiectiv, dorința noastră de statut și succes ne ”mișcă” spre un alt obiectiv, și altul, și altul. Suntem ca într-un fel de carusel al motivației și trecem de la o acțiune la alta pentru a ajunge la finalitatea a ceea ce credem noi că este succesul și totodată, împlinirea. În ciuda realizărilor noastre, totuși nu suntem atât de mulțumiți pe cât ne-am așteptat. Este posibil să ne întrebăm: “Cum de nu mă simt fericit chiar dacă mi-am îndeplinit acest obiectiv?” Și pe măsură ce acest ciclu de realizare și dezamăgire se repetă în timp, satisfacția ajunge să ne pară ca fiind ceva ce nu vom atinge niciodată. A fi fericiți este o stare, de cele mai multe ori, de moment. Această stare este extrem de volatilă și dacă nu suntem suficient de conștienți de cum și în ce fel se simte, este posibil să treacă pe lângă noi.
Cei cu rezultate foarte bune sunt deosebit de vulnerabili în fața crizei vârstei de mijloc tocmai pentru că toată existența lor a fost condusă de dorința de a ajunge într-un loc predefinit și ”sculptat” după propriile așteptări. Însă de prea multe ori realitatea pare să se scurgă în-afara definiției pe care o dăm anumitor lucruri sau evenimente și de aceea ajungem în momente în care ne este dificil să fim recunoscători pentru ce, cum și cât avem… Pentru că acest ce, cum și cât avem nu se potrivește parcă șablonului din mintea noastră. Persoanele de genul experimentează adesea nemulţumirea ca fiind nejustificată şi iraţională: un fel eşec moral. Asta îi face și mai nemulțumiți și mai apăsați de senzația pe care o resimt.
Nimic din toate acestea însă nu înseamnă că trebuie să cedăm în fața dorinței de a ne construi o afacere, să urmăm un doctorat, să avem o familie sau alte ambiții admirabile. Aceste lucruri merită făcute. Cu toate astea, este important să ne amintim constant că succesul obiectiv nu oferă nicio garanţie împotriva nemulţumirii subiective şi, într-adevăr, ne poate face mai mult rău – până când nu schimbăm ceva la valorile noastre pentru a putea să ne fie mai ușor ”să sărim” de pe banda de alergare hedonică.
Curba fericirii ne arată că pe măsură ce traversăm anii 50, 60 și 70, îmbătrânirea ne face mai pozitivi și mai echitabili, mai puțin stresați și cu mai puține regrete. Acest așa-numit efect de pozitivitate pare să nw ofere chiar un fem de armură emoțională împotriva efectelor negative ale declinului fizic și ale sănătății. În 2011, un studiu condus de psihologul Laura Carstensen de la Universitatea Stanford a concluzionat: “Contrar opiniei populare că tinerețea este cea mai bună perioadă din viață, constatările actuale sugerează că vârful vieții emoționale poate să nu apară până în al șaptelea deceniu.”
Presupunerea falsă că atingem vârful evoluției la vârsta mijlocie nu numai că face ca cei de vârstă mijlocie să fie pesimiști în mod inutil; totodată ea alimentează stereotipul persoanei vârstnice triste, melancolice, care, la rândul său, alimentează discriminarea pe criterii de vârstă. În SUA, studiile arată că persoanele cu vârste cuprinse între 55-65 de ani au mai multe șanse să își deschidă afaceri decât cele cu vârste cuprinse între 20-34 de ani și că lucrătorii mai în vârstă sunt la fel de productivi ca și cei mai tineri (și cresc totodată productivitatea celor cu care lucrează). Dar este evident faptul că nimeni dintre noi nu ghicește niciodată acest lucruri având în vedere modul în care gândim și vorbim despre îmbătrânire.
Adevărat, vârsta mijlocie poate fi un moment dificil și vulnerabil. Dar cea mai mare parte a ceea ce oamenii cred că știu despre criza vârstei de mijloc – începând cu ideea că este o criză – se bazează pe mituri dăunătoare și stereotipuri învechite.
Vârsta mijlocie are loc aproximativ între vârstele de 40 și 60 de ani. O convingere comună despre această etapă a vieții este că ar trebui să ne așteptaăm să ne confruntăm cu tulburări interioare despre propria identitate, alegerile de viață și mortalitate — cu alte cuvinte, o adevărată criză. După cum am menționat anterior, psihanalistul Elliott Jacques a inventat termenul “midlife crisis” în anii 1960. El a remarcat că pacienții de la mijlocul până la sfârșitul anilor 30 păreau să treacă printr-o perioadă depresivă și schimbări bruște ale stilului de viață, în timp ce se confruntau cu ideea propriei mortalități, ideea crizei vârstei de mijloc fiind o certitudine biologică răspândită. În zilele noastre, este frecvent asociată cu stereotipurile bărbaților de vârstă mijlocie care cumpără mașini de lux sau care încheie căsătorii pentru a recâștiga un sentiment de tinerețe.
Unele studii arată o scădere a satisfacției vieții și a fericirii pe măsură ce oamenii ajung la mijlocul vieții, iar altele arată că satisfacţia oamenilor în raport cu viaţa pare să crească pe măsură ce intră în mijlocul vieţii şi apoi începe să scadă pe măsură ce intră în ultimii ani de viață. Deci, pentru mulți oameni, “criză” este termenul potrivit pentru a descrie experiența lor de la vârstă mijlocie. În studii, doar aproximativ 10 până la 20 la sută dintre adulți susțin că au experimentat o criză de vârstă mijlocie.
În timp ce ideea unei crize de vârstă mijlocie este o realitate inevitabilă, este adevărat că unii dintre noi ne confruntăm cu noi factori de stres pe măsură ce intrăm în a doua jumătate a vieții. S-ar putea să începem să regretăm cariera pe care am ales-o și să ne simțim prinși în deciziile financiare pe care trebuie să le luăm zilnic, să ne facem griji cu privire la o scădere a abilităților fizice sau cu privire la obiectivele pe care nu am reușit să ni le îndeplinim.
Unii oameni văd, de asemenea, o schimbare sau o creștere a responsabilităților pe măsură ce ajung la vârsta mijlocie. S-ar putea să începem să avem grijă de un părinte în vârstă sau să acceptăm că copiii devin mai independenți și asta să ne ducă spre melancolia și singurătatea pe care fiecare părinte le trăiește atunci când copiii pleacă din ”cuib”. În termeni psihologici, acesta se cheamă sindromul cuibului părăsit (gol).
În funcție de circumstanțele și perspectivele de viață ale fiecăruia, pot fi momente stresante și confuze. Dar vârsta mijlocie poate fi, de asemenea, un moment de creștere, stabilitate și bucurie. Învățarea semnelor și cauzelor unei crize de vârstă mijlocie ne poate ajuta să identificăm modalități de a gestiona factorii de stres comuni care vin cu această perioadă a vieții noastre și de a merge mai departe și de a prospera.
Severitatea simptomelor crizei de la mijlocul vietii poate varia de la o persoana la alta. Sexul poate juca, de asemenea, un rol în modul în care se desfășoară o criză la mijlocul vieții. Femeile pot avea mai multe șanse să treacă printr-o perioadă de auto-reflecție pe măsură ce se îndepărtează de tendința de a avea grijă de nevoile altora pentru a-și satisface propriile nevoi. Bărbații, pe de altă parte, ar putea fi mai susceptibili să simtă ca și cum deciziile lor anterioare le-au limitat opțiunile viitoare.
Putem fi atenți la câteva semne și anume:
Ideea crizei vârstei de mijloc ar putea fi parțial sau în cea mai mare parte modelată de opinii culturale. Societatea occidentală, totuși, tinde să ”picteze” îmbătrânirea fizică într-o lumină negativă, în timp ce glorifică tinerețea. O accentuare excesivă asupra senilității și abilităților fizice reduse poate face ca îmbătrânirea să pară o perspectivă înfricoșătoare. Negativitatea în jurul îmbătrânirii ne poate face să avem un sentiment de disperare sau o scădere a stimei de sine pe măsură ce ajungem la mijlocul vieții. S-ar putea să ne simțim obligați să ne reevaluăm progresul în viață sau să vedem această perioadă de timp ca pe o simplă tranziție spre bătrânețe.
Desigur, factorii de stres foarte concreți sau eșecurile în timpul maturității pot, de asemenea, să exacerbeze sau să declanșeze ceea ce am putea considera o criză la mijlocul vieții. Acești factori de stres ar putea implica schimbări în sănătatea fizică, relațiile sociale, carieră sau finanțe.
Conform lui Jung, viața ni se derulează pe mai multe planuri. În prima parte a vieții, toată energia este dedicată construirii identității Eului în raport cu lumea exterioară: cine suntem în plan profesional, în familie, în societate. Fiecare dintre noi ne creăm o aparență socială, mască sau Persona, care este însă diferită de identitatea noastră psihică adevărată și asta pentru că se ”construiește” în raport cu tot ceea ce este în-afara noastră și nu în interiorul nostru.
Odată ce ajungem la mijlocul vieții, fiecare dintre noi ajunge la un punct culminant în care parcă nu ne mai recunoaștem rostul sau sensul sau cine suntem noi ca indivizi. Atunci când ajungem în acest punct, ceva din interiorul nostru parcă ne forțează să ne modificăm perspectiva și să ieșim în-afara rolurilor pe care le-am jucat până la momentul prezent. Ne îndreptăm mai mult privirea spre ceea ce se află în interiorul nostru și depunem din ce în ce mai mult efort și mai multe resurse pentru a da o formă dimensiunii noastre spirituale. În opinia lui Jung, aceasta este o altă sarcină importantă de care ajungem să ne preocupăm spre mijlocul vieții. Dacă ne simțim însingurați pe acest drum pe care am ajuns, ajutorul pe care ni-l poate oferi un psiholog sau un psihoterapeut este acela de a ne învăța cum să fim mai blânzi cu noi înșine și cum să accesăm resursele de care avem nevoie pentru a ieși din impas.
