Cercetările asupra stresului posttraumatic au debutat cu mai mult de jumătate de veac în urmă, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Toate descrierile acestui fenomen includeau întotdeauna un șir de elemente comune: tulburări de somn, vise cu coșmaruri, depresii, excitabilitate crescută. În rezultatul cercetărilor a devenit clar că starea care se dezvolta la cei ce au trecut prin situații critice generatoare de stres psihic (participarea la acțiuni militare, accidente, calamitați naturale, diverse forme de violență) manifestă tendință nu numai să nu dispară cu timpul, dar și să devina tot mai pronunțată, debutând brusc pe fondul unei aparente bunăstări generale a persoanei. PTSD(engleza – post-traumatic stress disorder) creează schimbări ireversibile în aspectele fiziologice, mentale, personale, profesionale, interpersonale și sociale ale vieții unei persoane.
Stresul posttraumatic, de a lungul timpul, a fost denumit în mai multe forme de diferiți autori, prin sintagmele „sindromul feroviar”, „inima soldatului” (sindromul Da-Kosta), „sindromul extenuării cronice”, „sindromul reacţiei la stres”, „nevroză emoţională” etc. Termenul de tulburare de stres posttraumatic (PTSD) este oficializat abia în anul 1980, fiind publicat în DSM-III (ghid de diagnostic şi clasificare a tulburărilor psihice), când toate informațiile acumulate pe tema stresului traumatic au fost combinate și au fost identificate o serie de criterii caracteristice pentru PTSD în sine. PTSD poate apărea atât în obiectul influenței forței din exterior, cât și la un martor al unei astfel de influențe (de exemplu, un martor la o crimă).
Ultimele decenii ale secolului XX-lea au fost martorele unei creșteri a incidenței și prevalenței sindromului de stres post-traumatic. Prevalența estimată pentru toată viață este de cca 8% (R C Kessler, 2000)[1].
Un asemenea sindrom, precum sindromul post-traumatic se declanșează în urma unei situații neobișnuite care, și în cazul acesta, îl confruntă în mod direct pe subiect cu intolerabilul sau șocul morții. În timpul șocului inițial, persoana expusă încearcă sentimente intense de frică, oroare, neajutorare, neputință și este posibil, inițial, un sentiment traumatic acut. După o perioadă mai scurtă sau mai lungă – între câteva zile și mai mulți ani – sentimentul persistent se constituie, caracterizat de repetiție.
Există trei tipuri de PTSD:
1. acut – sindromul durează 2-3 luni;
2. cronic – simptomele se amplifică și au o frecvență mai mare și se descrie prin epuizarea sistemului nervos, o modificare a caracterului și o îngustare a gamei de interese;
3. întârziat – simptomele apar la șase luni după leziune. Diverși stimuli externi pot provoca apariția acestuia;
Factori sau situații traumatice care pot duce la dezvoltarea sindromului:
În apariția sindromului post-traumatic există mai mulți factori de risc, cum ar fi: sexul, vârsta, personalitatea, sănătatea mintală, echilibrul emoțional și capacitatea de a procesa ce i s-a întâmplat persoanei în cauză, emoțiile și șocul respectiv.
Tulburarea de stres posttraumatic se dezvoltă adesea la copii și vârstnici. Acest lucru este cauzat de rezistența lor scăzută la stres, dezvoltarea slabă a mecanismelor compensatorii, rigiditatea mentale și pierderea capacităților sale de adaptare. Femeile suferă de acest sindrom mult mai des decât bărbații, PTSD după o traumă se formează aproximativ la 20% femei şi la numai 8% bărbaţi.
Cei mai mulți oameni nu dezvoltă PTSD, chiar dacă trec prin traume îngrozitoare. Mai mult, evenimentele a căror severitate este aparent minoră pot provoca apariția acestui sindrom la anumite persoane, din cauza unei semnificații subiective atribuită unei situații. Traume vechi pot fi trezite de circumstanțe actuale.
PTSD-ul crește, de asemenea, riscul apariției altor probleme la nivel psihic precum:
Victimele traumelor oscilează între negarea evenimentului și repetarea lui compulsivă prin flashback-uri și coșmaruri. În acest fel, mintea poate prelucra și organiza stimulii prea intenși.
Conform cercetării realizată de specialistul MJ Horowitz[2], acesta a identificat 8 simptome frecvente care urmează un eveniment cu potențial traumatic:
Cel mai cunoscut simptom este reacția intensă de anxietate atunci când persoana suferindă vine în contact cu stimuli interni sau externi, care sunt asemănători celor din întâmplarea traumatică reală (de exemplu: sunete, imagini, culori) sau reacții fiziologice (palpitații, transpirații, senzație de nod în gât, tremurături) la contactul cu acești stimuli din mediu sau stimuli imaginari.
Cel puțin două dintre următoarele simptome trebuie să fie îndeplinite pentru punerea diagnosticului de sindrom post-traumatic:
Bessel van der Kolk, directorul Centrului pentru Traume de la Institutul de Resurse pentru Justiție și profesor de psihiatrie la Universitatea din Boston, spune ca PTSD se dezvoltă atunci când o experiență traumatizantă rămâne blocată în corp. Experiența fizică a traumei creează o deconectare între persoana traumatizată și corpul ei — practic, o dezbinare între persoană și sine. El se referă la asta ca la lipsa de stăpânire asupra propriului corp, afirmând: „Trauma nu este o poveste despre trecut, este despre cum trecutul continuă să trăiască în corpul tău; asta e problema principală”[3].
Cum, de altfel, și Sigmund Freud menționa că trauma psihică, sau amintirea despre ea, acţionează ca un corp străin (extraterestru) care, odată pătrunzând în interior, mult timp rămâne un factor funcţional.
Aceste simptome se pot accentua sau se pot diminua în timp – depinde de fiecare persoană, de capacitatea sa de autoreglare și de cât de rezilientă este.
În multe situații, persoanele care trăiesc traume severe nu sunt diagnosticate corect de la început, deoarece prezintă un tablou clinic somatoform.
Evaluarea psihodinamică atentă atât a semnificațiilor atribuite de către persoană evenimentului traumatic, cât și a vulnerabilitatilor psihologice specifice ale acesteia este necesară pentru analizarea factorilor declanșatori din mediu. Într-un studiu realizat de către psihiatrul Naomi Breslau în anul 1991 s-a determinat că riscul de dezvoltare a unui sindrom post traumatic ar putea fi asociat cu separarea timpurie de unul dintre părinți sau de ambii, cu caracterul nevrotic, cu un istoric familial de anxietate și cu anxietate sau cu depresia pre-existentă. Autoarea a ajuns la concluzia că, pentru exprimarea și manifestarea simptomelor, este necesară o predispoziție personală pentru PTSD[4].
Elementele clinice esențiale în stabilirea unui diagnostic de sindrom post traumatic:
Sindromul PTSD poate să invadeze într-atât viața persoanei, încât să aibă consecințe asupra personalității, cu alterare relațională, retragere, sentiment de neînțelegere, ba chiar ostilitate, ipohondrie etc. Sunt posibile tulburarea depresivă sau comportamente adictive (alcool, toxicomania etc).
În general, la momentul actual, tratamentul implică un plan îmbinat, cu intervenție medicamentoasă și tehnici derivate din terapia cognitiv-comportamentală, cum ar fi expunerea, managementul anxietății, restructurarea cognitivă și tehnica dialogului pozitiv cu sine sau și alte tipuri de terapii.
De cele mai multe ori, tulburarea de stres posttraumatic se dezvoltă în asociere cu alte tulburări – tulburări de panică, anxietate, depresie sau dependențe.
Oricare formă de terapie va fi anticipată de farmacoterapie pentru atenuarea simptomelor psihopatologice, la recomandarea unui medic de specialitate psihiatrică. Este necesar tratamentul medicamentos dacă:
Procedurile de reabilitare psihologică vor fi însoţite de susţinerea socială, îndeosebi din partea persoanelor apropiate, în scopul redobândirii statutului social anterior, a posibilităţilor de a-şi asigura o situaţie materială puternică.
Psihoterapia individuală trebuie să fie personalizată pentru pacienții cu PTSD. Integrarea experiențelor clivate trebuie dozată în funcție de capacitatea persoanei de a face față acestei integrări.
Reabilitarea psihologică a persoanelor cu PTSD este un proces îndelungat ce poate dura de la o lună, până la câţiva ani.
Metode utile care pot contribui la prevenţia PTSD pot fi discuţiile informative şi trainingurile organizate în scopul întăririi strategiilor de coping, trainingul de dezvoltare a abilităţilor de comunicare, trainingul de management al furiei, anxietăţii, trainingul de dezvoltare a abilităţilor sociale sau procese individuale de consiliere psihologică și dezvoltare personala.
Mai sunt recomandate și tehnicile EMDR, art-terapia (meloterapia, terapia cu ajutorul basmelor), gestalt-terapia, terapia pozitivistă, play-therapy (terapia prin joc)
Este indicată atât psihoterapia individuală, cât și psihoterapia de grup, aceasta reprezentând o modalitate de conectare cu alte persoane care trec prin experiențe similare.
E extrem de dificil pentru o persoană care suferă de PTSD să se vindece atunci când mediul o rănește. E nevoie de mediul adecvat pentru a putea să se simtă mai bine. Acest mediu e important să conțină susținere, înțelegere, comunicare, iubire, dar, mai mult decât atât, e nevoie ca din acest mediu să scoată ceea ce o rănește și ceea ce o face să simtă că nu este suficient/ă.
Vindecarea de PTSD conține în mod caracteristic importante componente de dezvoltare personală și relațională.
În timp ce procesul de vindecare este mai ușor și rapid cu îndrumarea și sprijinul unei terapeut cu experiență sau al unui medic, însă până în momentul în care ajunge la un specialist( ceea ce este recomandat în momentul în care există simptome de ASD sau PTSD) există modalități prin care pot încerca și singuri să lucreze la ameliorarea simptomelor, la reducerea anxietății și fricii:
Sprijinul emoțional din partea altor persoane este vital pentru recuperarea în cazul PTSD. Interacțiunea socială cu persoane apropiate este cel mai eficient mod de a calma sistemul nervos. Este extrem de important să interacționeze față în față cu persoane care ascultă fără a judeca sau critica. Această persoană poate fi un membru al familiei sau un prieten.
Înainte de a discuta cu un prieten sau persoană apropiată, să își ia ceva timp să se pregătească pentru discuție. Să facă câteva exerciții de relaxare. Acestea pot fi: să respire adânc dacă simte nervozitate, să facă câteva exerciții fizice pentru deconectare, salturi ușoare, scuturatul brațelor. De asemenea tonifierea vocală este o modalitate adecvată de a se calma și a ajunge la o stare de liniște.
Este dificil să se conecteze cu alții, dacă nu reușesc să se conectați cu ceea ce simt. Relaxarea anterioară discuției va permite să fie mai prezenți, mai autentici și să își acceseze emoțiile.
Orice exercițiu care angajează ambele brațe și picioare, cum ar fi mersul pe jos, alergatul, înotul, ajută la o redirecționare a gândurilor de la evenimentul traumatic la propria persoană, propriul corp. Să se concentreze pe efortul fizic propriu zis și să încerce să își focalizeze atenția pe senzația picioarelor lovind solul sau ritmul respirației.
Trauma poate să îi facă să se simtă neputincioși și vulnerabili. Una dintre cele mai bune modalități de a revendica sentimentul de putere este de a îi ajuta pe alții: voluntariat, să doneze sânge, să ajute un prieten la nevoie, să se implice social. Luarea de măsuri pozitive în gestionarea unei situații (nu în mod necesar cea traumatică, deoarece poate exista o amprentă a acestui eveniment) lucrează în mod direct asupra sentimentului de neajutorare.
Să doarmă de câte ori are ocazia și să practice diferite tehnici de relaxare, cum ar fi meditația, respirația profundă, masaj, yoga; acestea pot activa răspunsul de relaxare a corpului și ușura simptomele de PTSD. Să își dezvolte un ritual de relaxare înainte de culcare pe cât este posibil.
Să evite alcoolul și drogurile. Când se luptă cu emoții dificile și amintirile traumatice, s-ar putea să fie tentați să ia medicamentație cu alcool sau droguri. Consumul de substanțe agravează multe simptome de PTSD, inclusiv detașarea și apatia emoțională, izolarea socială, furia, și depresia.
Recuperarea în cazul sindromulului de stres post-traumatic necesită timp, energie și susținere. Cel mai important este să știm că există posibilități de recuperare, că sunt specialiști la care se poate apela pentru a ne vindeca mintea și sufletul și pentru a ne redobândi curajul de-a privi cu încredere spre lume și spre viitor. Cu ajutorul unui specialist, expunerea la amintirea și retrăirea traumei se va face controlat, cu scopul de a găsi un nou sens.
Referințe bibliografice:
1.Posttraumatic Stress Disorder: The Burden to the Individual and to Society Ronald C. Kessler, Ph.D
2.Stress Response Syndromes: PTSD, Grief, Adjustment, and Dissociative Disorders Mardi J. Horowitz
3.Traumatic Stress: The Effects of Overwhelming Experience on Mind, Body, and Society Bessel A. Van Der Kolk
4.N Breslau et al. Traumatic events and posttraumatic stress disorder in an urban population of young adults (1991)
5.DSM-5, Manual de Diagnostic si Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintale—Callisto.Ro. (f.a.). Preluat în 19 aprilie 2020, din https://www.callisto.ro/carte/dsm-5-manual-de-diagnostic-si-clasificare-statistica-a-tulburarilor-mintale–i7369
6. cmha.ca/wp-content/uploads/2016/02/PTSD-NTNL-brochure-2014-web.pdf
7.“Post-Traumatic Stress Disorder”. National Institute of Mental Health. February 2016
