În zilele noastre, e greu să ne bazăm pe lumea exterioară. Așadar, este vital să ne dezvoltăm aptitudini interioare precum tăria de caracter, recunoștința și compasiunea – cheia către reziliență și o stare de bine pe termen lung într-o lume aflată în continuă schimbare. Adevărata reziliență înseamnă mult mai mult decât a îndura condiții neprielnice. Avem nevoie de reziliență zi de zi pentru a ne dezvolta în relații, a avea un loc de muncă cu rezultate, a face față stresului sau problemelor de sănătate, a gestiona relațiile sau situații mai mult sau mai puțîn complicate, a ne vindeca de dureri vechi și pur simplu pentru a merge mai departe.
APA definește reziliența ca procesul și rezultatul adaptării cu succes la experiențe de viață dificile sau provocatoare, în special prin intermediul flexibilității mentale, emoționale și comportamentale și prin adaptarea la „cerințele” interne și externe. Însă cum ajungem să fim rezilienți rămâne în continuare o întrebare deschisă pentru specialiști, deoarece fiecare dintre noi este unic și are propriul său bagaj emoțional și propriile strategii de adaptare.
Mulți privesc reziliența din unghiul eșecului și a lecțiilor învățate în urma acestuia. Însă viața nu se rezumă doar la succes sau eșec, ci are multe căi prin care să ne testeze voința și tăria de caracter: fie lăsând să nu ni se întâmple nimic, fie făcând în așa fel încât toate să se întâmple deodată. Reziliența este un schimb constant între ceea ce suntem noi și ceea ce este în jurul nostru, în orice etapă de viață.
Reziliența nu este o listă statică de calități, ci e un proces care are loc și se dezvoltă, determinat mai mult sau mai puțin, de presiunea mediului. Cele mai importante abilități asociate cu reziliența sunt reglarea emoțională, controlul cognitiv și funcțiile executive.
Dintre factorii care contribuie la cât de bine se adaptează oamenii la situații critice, cei predominanți sunt modurile în care aceștia percep și se angajează în contact cu lumea, accesibilitatea și calitatea resurselor sociale, strategiile de adaptare specifice.
Un studiu realizat de Universitatea de Stat din Ohio numit The State of Resilience, efectuat pe un eșantion de 3.583 de persoane cu vârste cuprinse între 13 și 73, arată că majoritatea americanilor și-au supraestimat reziliență – cu mult. 83% dintre americanii chestionați au crezut că au un nivel ridicat de reziliență, însă în urma evaluării doar 57% au arătat că sunt cu adevărat rezilienți. De ce este important să fii rezilient? Cercetările arată că nivelurile mai ridicate de reziliență sunt direct legate de rezultate mai bune atunci când trăim o criză, când gestionăm problemele de sănătate și problemele de la job.
Suferința omenească este parte din viață, o viață fără durere este imposibil de imaginat. Știm că fiecare are partea să de lacrimi și totuși ale noastre ne par cele mai amare. Cele mai dificile momente ne schimbă, ne descompun și ne recompun într-un mod în care rana devine parte din noi. Este limpede, nu putem controla întotdeauna circumstanțele vieții, dar putem să facem pași sistematici care să ne ajute să facem față acelor evenimente cu care suntem nevoiți să ne confruntăm, cu mai puțin consum emoțional și mai multă reziliență.
De multe ori rezilienţa este înţeleasă la nivelul cunoaşterii generale drept―forţă sau rezistenţă, putere interioară, punându-se accentul pe dimensiunea de “tărie sufletească” ce pare să se nască şi să crească oarecum spontan, cumva în afara contextului social şi mai ales interpersonal, uitându-se necesitatea unei autocunoaşteri emoţionale care să susţină abilităţile de recuperare în faţa adversităţilor. Reziliența nu înseamnă adoptarea înțelesului că e un câștig de fiecare dată și în orice împrejurare, ci este despre accesarea părții sănătoase dintr-un organism / sistem. Din partea sănătoasă se realizează cu adevărat reziliența și asigură protecție.
Cheia rezilienței nu este despre a da înapoi, ci mai ales despre a ne redresa și a merge înainte. Este despre capacitatea de a vedea piedicile sau diferitele momentele solicitante ca pe un catalizator pentru a deveni mai conștienți de noi și resursele noastre.
Cercetătorii Wagnild şi Young identifică 5 elemente ale rezilienţei:
● Starea de calm: se manifestă prin a lua lucrurile aşa cum sunt, limitând reacţiile extreme şi având o viziune echilibrată asupra vieţii, de a fi mai răbdători și de a tolera instabilitatea
● Perseverența: se manifestă prin a rămâne implicați și prezenți în ciuda situațiilor critice, a da dovadă de autodisciplină și dorință de a integra și noi perspective de a acționa
● Încrederea în sine: se manifestă prin abilitatea de a conta pe sine, de a-ne cunoaște resursele, dar şi limitele
● Capacitatea de a da sens experiențelor
● Autenticitatea
Totodată, specialiștii Patricia J.Mrazek și David A.Mrazek, prin cercetările făcute, susțin că persoanele reziliente fac mai bine față stresului, deoarece au predominante următoarele trăsături:
În cartea lor publicată în 2011 şi care reuneşte abordări ale rezilienţei din mai multe sfere de cercetare, specialiștii Southwick şi Charney oferă o abordare din perspectiva neurobiologiei, arătând că rezilienţa poate fi văzută ca fiind “gradul în care organismul este în stare să reducă încărcătura alostatică”, prin încărcătură alostatică înţelegându-se modificările ce au loc în organism pentru ca acesta să facă faţă stresului (de exemplu: secreţia mărită de cortizol prin supraactivarea axei HPA –hipotalamus/hipofiza/suprarenale – ducând la probleme de hipertensiune, rezistenţă la insulină, boli cardiovasculare etc.).
Fiecare copil este unic în felul său, iar această unicitate se poate observa inclusiv în modul în care reacționează la confruntarea cu situații pentru care nu este înca pregătit sau neprielnice. Unii copii par să fie neafectați, în timp ce alții dezvoltă o mare varietate de consecințe psihologice, comportamentale sau fizice. Printre evenimentele adverse din copilărie, surse de stres toxic, se numără: abuzul fizic, abuzul emoțional, neglijarea, expunerea la violență domestică, abuzul de alcool sau de droguri al membrilor familiei, bolile mintale ale părinților, pierderea unuia dintre părinți, sărăcia.
Intervențiile la nivel individual au în vedere modelarea copiilor, dezvoltarea caracteristicilor personale care se asociază cu reziliența, cum ar fi trăsăturile pozitive de caracter și abilitățile cognitive. Printre acestea se numără identificarea punctelor forte ale copiilor, a intereselor acestora, încurajarea participării la activități școlare și extrașcolare, sportive sau artistice, activități de care copiii sunt pasionați și în care pot sa exceleze, ceea ce le va conferi sentimentul de realizare și de încredere în sine.
Adolescența este o perioadă vulnerabilă a dezvoltării, care se caracterizează prin schimbări bruște fizice și psihosociale, putând provoca probleme de natură comportamentală. Constituie, de asemenea, o etapă fragilă de dezvoltare, caracterizată uneori prin expunerea la evenimente de viață stresante și la efectele acestora asupra sănătății mintale, asociate în perioada adolescenței cu rezultate negative, precum afectarea stării de bine, anxietate și depresie.
În comparație cu adulții, adolescenții au o capacitate mai slabă de a face față evenimentelor stresante, deoarece au mai puțină experiență de viață și nu au abilități de adaptare mature, sunt mai sensibili la situațiile negative. Adolescenții cu un nivel ridicat de reziliență prezintă un nivel scăzut de anxietate și pot gestiona eficient situațiile stresante zilnice, pot depăși situațiile dificile, astfel reziliența se constituie ca un atribut important pentru îmbunătățirea stării de bine.
Dincolo de evenimentele critice de viață, adulții, indiferent de vârstă, se confruntă cu numeroși alți factori de stres. Rolul și efectele factorilor de risc și ale rezilienței în copingul cu stresul au fost studiate în general în raport cu stresori majori, însă numeroase studii au arătat că stresul de zi cu zi poate afecta la fel de puternic starea de bine și echilibrul psihologic.
Lazarus și Folkman defineau necazurile de zi cu zi drept lucruri mărunte care îi pot irita și tulbura pe oameni. Astfel, este evident că acești stresori mulți și mărunți sunt diferiți de evenimentele adverse majore ale vieții și de stresul cronic.
Înțelegerea modului în care ne raportăm la evenimente stresante ne ajută să alegem și adoptăm strategiile potrivite de răspuns și să ne dezvoltăm reziliența.
Strategii de dezvoltare a rezilienței
Presupune utilizarea practicilor de conștientizare atentă (mindfulness) a percepțiilor și reacțiilor noastre la eveniment și de autoacceptare plină de compasiune, atât a evenimentului cât și a reacțiilor. Când persoana este conștientă de alegerile sale, poate răspunde flexibil la orice se întâmplă, clipă de clipă.
Când te simți vulnerabil, alți oameni, fie reali, fie imaginari, îți pot oferi un adăpost sigur. Acest lucru oferă un răgaz până când te poți întoarce în interiorul tău să începi vindecarea. Oamenii pot fi resurse oferind sprijin sub formă de încurajare, ajutor practic și plase de siguranță.
Rezultatul direct, măsurabil al exersării recunoștinței, bunătății, compasiunea, iubirea, bucuria, liniștea și mulțumirea sunt elemente ale rezilienței: alegerea de a aborda provocările vieții dintr-o perspectivă pozitivă, orientată spre creștere personală și spre învățare.
De îndată ce înveți să transformi un moment regretabil într-un moment de învățare, creierul începe să schimbe modul în care percepe evenimentul și răspunsul la eveniment. Învățarea lecțiilor constituie un proces util, nu doar pentru a face față mai bine în viitor, ci și pentru a face față mai bine acum.
Prin plasarea unui eveniment anterior, potențial traumatizant în contextul mai larg al vieții tale, te ajută să creezi o imagine mai vie, mai autentică a trecutului, prezentului și viitorului. Reziliența începe să genereze un sentiment autentic de înflorire. Toate acestea pot să ne echipeze mult mai bine în caz de criză.
Prea multă reziliență poate duce la o tolerabilitate prea mare pentru fenomenele adverse, cum ar fi acceptarea unui partener de viață disfuncțional pe o perioadă mare de timp în detrimentul propriei persoane sau perseverarea într-un loc de muncă toxic într-o încercare continuă de a exersa ideea că nu putem schimba decât ceea ce ține de noi, așa că suntem nevoiți să tolerăm fenomenele negative ale celorlalți.
Confirmarea ipotezei că între rezilienţă şi autocunoaşterea emoţională există o legatură vine să susţină ideea că tăria de a face faţă neplacerilor si greutătilor şi de a continua dezvoltarea personală, chiar şi în urma unor evenimente dureroase, nu derivă din fuga de propriile emoţii sau reprimarea lor (uneori indusă prin modele culturale specifice), ci dintr-o constantă reflecţie si introspecție asupra identităţii de sine, nu doar din punct de vedere cognitiv, ci mai ales afectiv. Conform cercetărilor din neuroştiinţe, gestionarea adecvată a emoţiilor se realizează prin angajarea funcţiilor executive ale cortexului prefrontal, care ajută masiv la reglarea hiperfuncţionării structurilor creierului limbic: “Zona prefrontală a cortexului lucrează împreună cu sistemul limbic (inclusiv zona amigdalei) şi funcţionează într-un fel ca un «manager al emoţiilor», asigurând gândirea acţiunii înainte de executarea ei propriu-zisă.
Oamenii nu se nasc cu reziliență, dar o dezvoltă pe tot parcursul vieții prin suma experiențelor de pierdere sau renunțare, de amenințare, de risc la care au fost expuși și, totodată, nevoiți să se adapteze. Reziliența nu este ceva înnăscut și nici în totalitate dependent de mediul înconjurător. Este o abilitate care se antrenează, care se exersează și care are capacitatea de a respecta ce a spus Friedrich Nietzche: ce nu te omoară, te face mai puternic. Expresia nu este în totalitate adevărată, deoarece nu are în vedere o parte esențială a rezilienței: ideea nu este numai să depășești o situație grea, ci să o depășești într-un mod pozitiv (lucrativ pentru tine).
Iar astfel apare o diferență între cei care, în ciuda experiențelor adverse, sunt orientați către viață, renuntare, progres, adaptare, care caută permanent să dezvolte relații sănătoase și cei care rămân agățați în trecut, își îngustează viața și perspectivele, renunță la aspirații, la cei din jur și se retrag.
Reziliența e cea care ne oferă șansa unei transformări adevărate, permițându-ne să pătrundem mai în adâncime, să ne conectăm cu ceea ce este cu adevărat important pentru noi, ne asigură puterea de a merge mai departe.
