Cu toții știm, cel mai probabil, din multe studii care s-au făcut în acest sens faptul că dacă un copil împărtășește un atașament emoțional sigur cu proprii părinți, acesta este mai capabil să formeze atașamente sigure în viața de adult. Atunci când vine vorba de maturizare, de creștere emoțională, părinții ne oferă o bază stabilă care ne ajută să explorăm lumea, iar afecțiunea lor și receptivitatea la sentimente și nevoile noastre s-a dovedit că promovează dezvoltarea armonioasă a viitoarei personalități.
A fi un „părinte mic” implică o responsabilitate excesivă sau o povară emoțională care poate afecta dezvoltarea unui copil. Da, este important să ne amintim că o anumită responsabilitate este un lucru bun. Ajutând un părinte ocazional și la nivelul potrivit, îl ajută pe copil să creadă în sine și în capacitatea lui de a fi într-o zi un adult responsabil și asumat. Cu toate acestea, această responsabilitate trece de multe ori pragul unei limite sănătoase și astfel ajungem să vorbim despre ceea ce se numește a fi parentificarea copilului.
Parentificarea este contrară rolurilor părinte-copil la care ne așteptăm de obicei. Această inversare a rolului poate avea atât consecințe pe termen scurt, cât și pe termen lung, consecințe care pot fi dureroase și trainice.
Termenul de „parentificare” a fost introdus în 1967 de către celebrul terapeut Salvador Minuchin, care a afirmat că fenomenul apare atunci când părinții deleagă roluri parentale propriilor copii. Ulterior acest termen a fost folosit și perfecționat ca și sens de către Boszormenyi-Nagy și Spark (1973) pentru a descrie o componentă comună a relaţiilor prin care caracteristicile parentale sunt proiectate asupra unui individ. În cadrul diadei părinte-copil, acest proces este adesea perceput atunci când copilul efectuează treburi administrative, casnice sau oferă ocazional sprijin emoțional pentru un părinte și se crede că această dinamică este sănătoasă pentru copil. ”Cu toate acestea, când responsabilitățile devin prea împovărătoare, sau atunci când copilul se simte obligat să preia poziția de adult pentru a menține un echilibru în sistemul familial, parentificarea poate deveni patologică” (Hooper, 2007a, 2007b). Când apare într-un grad patologic, parentificarea este considerată de unii specialiști o formă de neglijare a copilului deoarece împiedică dezvoltarea acestuia prin neîmplinirea nevoilor de bază ale copilăriei.
Într-o relație caracterizată prin parentificare, părintele nu dorește sau nu poate să își asume responsabilitățile emoționale și/sau fizice care vin odată cu rolul de îngrijitor (Barnett & Parker, 1998). Adultul parental poate delega aceste îndatoriri copilului, sau copilul poate prelua aceste responsabilități în mod voluntar, în ciuda incongruenței între cerinţele de dezvoltare ale acestor sarcini şi etapa de dezvoltare a copilului. Prin intermediul acestei dinamici, copilul învață că oferind îngrijire fizică și sprijin emoțional pe care el, în mod normal, ar trebuie să le obțină de la părinte, el poate susține apropierea emoțională de acesta și astfel anularea unor sentimente de pierdere și anxietate. Copilul deci interpretează aceste angajamente ca fiind necesare și vede nevoile părintelui și a familiei ca având prioritate față de toate celelalte nevoi, inclusiv propriile nevoi. Astfel, diferențierea sinelui este blocată la un nivel foarte profund.
Acest lucru are loc, deoarece copilul percepe intuitiv condițiile nesigure din punct de vedere emoțional și preia responsabilitatea de a oferi îngrijire și sprijin familiei.
Copiii care preiau rolul de părinte se confruntă cu sentimente apăsătoare de anxietate cu privire la nevoile celorlalți și, astfel sunt forțați la o maturizare prematură care echivalează cu o copilărie pierdută.
Cercetările din 2019 care s-au focusat pe analiza dinamicii care se află în spatele procesului de parentificare sugerează că parentificarea poate fi intergenerațională. Aceasta înseamnă că efectele sunt transmise generației următoare. De aici putem înțelege cât este de important să devenim conștienți de tipul relației pe care noi înșine am avut-o cu părinții pentru că aceasta este singura modalitate de a nu o transmite mai departe.
Cercetătorii constată din ce în ce mai mult că, pe lângă schimbarea dezvoltării unui copil, această inversare a rolului poate lăsa cicatrici emoționale adânci până la vârsta adultă. Mulți copii care se află în această situație de a prelua lor de părinte suferă de anxietate severă, depresie și suferință psihologică. Alții raportează că au cedat în fața tulburărilor de alimentație și a abuzului de substanțe. „Simptomele arată similar într-o oarecare măsură, de la leagăn până la mormânt”, precizează Lisa M. Hooper, profesor la Universitatea din Louisville și cercetător proeminent în domeniul parentalității. „Unele dintre aceste comportamente încep în copilărie și devin exacerbate la vârsta adultă”, ne explică ea.„Neîncrederea copiilor în lumea lor interpersonală este una dintre cele mai distructive consecințe ale unui astfel de proces”, scrie Gregory Jurkovic în cartea sa Lost Childhoods: The Plight of the Parentified Child.
Parentificarea se găsește cel mai frecvent în interiorul sistemelor familiale disfuncționale în care este nevoie de stabilirea homeostaziei pentru ca familia să functioneze adecvat. Cel mai adesea, unul sau ambii părinți sunt incapabili, de obicei din punct de vedere fizic, social, emoțional, sau din motive economice și ajung să depindă de copil pentru a satisface nevoile lor și ale familiei. Factorii de risc includ:
În fiecare dintre aceste cazuri, copilul este mai probabil să-și asume rolul de părinte, voluntar sau involuntar și în diferite grade, și va face asta pentru a compensa deficitele parentale și pentru a permite ca familia să funcționeze ca un întreg.
Parentificarea instrumentală are loc atunci când părinții atribuie copilului responsabilități care nu sunt adecvate vârstei. Acest lucru ar putea însemna sarcini precum cumpărăturile săptămânale, plata facturilor, gătirea meselor pentru familie sau îngrijirea unui frate bolnav.
Cu toate acestea, este important să înțelegem că a-i responsabiliza pe cei mici nu este un lucru negativ, din contră. Copilul nostru în vârstă de 10 ani poate spăla vasele de la micul dejun, poate face curățenie în camera sa, poate să ne ajute să facem cumpărături și asta nu înseamnă că modul în care ne raportăm la copil implică o educație parentală instrumentală. Toate aceste sarcini de care încercăm să îl responsabilizăm îi construiește credința în propriile abilități într-un mod adecvat vârstei.
Parentificarea emoțională are loc atunci când un copil încearcă să îndeplinească nevoile emoționale ale părintelui. Se așteaptă ca cel mic să fie capabil să descopere aceste nevoi și totodată să conțină dezamăgirea, tristețea, revolta părintelui atunci când acesta le trăiește. În aceste situații, copilul răspunde înăbușindu-și durerea și încercând să-și susțină părintele. Parentificarea emoțională vine adesea împreună cu parentificarea instrumentală. Totodată, poate fi mai distructiv pentru dezvoltarea unui copil decât parentificarea instrumentală.
Uneori, parentificarea este axată pe frați. Aceasta înseamnă că un copil devine îngrijitorul principal pentru un frate care este bolnav sau cu dizabilități. De exemplu, acest lucru se poate întâmpla atunci când un copil are grijă de un frate cu tulburare din spectrul autist sau când un frate este bolnav cronic. Un studiu din 2016 a constatat că parentificarea centrată pe părinți este mai probabil să ducă la stres. Parentificarea axată pe frați poate include și stres, dar poate include și beneficii ale construirii unei relații pozitive între frați.
”Copiii învață devreme că depind de îngrijitorii lor pentru supraviețuire”, ne spune Amy Morin, psihoterapeut din Florida, SUA, gazda Podcastului The Verywell Mind și autoarea cărții 13 Things Mentally Strong Parents Don’t Do. Din cauza acestei dependențe, copiii ar putea suprima comportamentele sau trăsăturile de personalitate pentru a obține „mai multă atenție, afecțiune și aprobare” de la părinți.
Când un copil este parentificat, se dezvoltă diferite niveluri de răni în funcție de gradul de parentificare.
Unele simptome posibile la un copil mai mic includ:
În adolescență, simptomele pot apărea ca:
Pentru mulți dintre noi, amprenta unui părinte poate rămâne pentru toată viața. Indiferent de alegerile de viață pe care le facem, poate fi greu de ”dezbrăcat„ această haină de răni emoționale care a fost ”croșetată” pe parcursul a multor ani. Indiferent de cât de dificil poate părea, este posibil să ieșim de sub această umbră parentală. Totuși, acest lucru necesită muncă și perseverență. Pentru ca acest lucru să se întâmple, avem nevoie să creăm spațiu psihologic pentru înțelegere, asumare, iertare, integrare. Psihoterapia sau participarea la sesiuni de terapie de grup ne pot ajuta să înțelegem că nu este totul pierdut dacă în noi există însă dorința de a ne vindeca și de a onora dreptul la o viață împlinită și liniștită.
