Învățarea este parte activă și prezentă în orice moment al existenței noastre. Pentru a se putea adapta mediului înconjurător, bebelușii sunt nevoiți să învețe constant despre noul lor mediu de viață care este total diferit de cel intrauterin. Simțurile bebelușilor sunt portalul spre învățare în această perioadă a învățării.
Odată cu creșterea care survine în mod natural, abilitățile de învățare se modifică pe măsură ce se perfecționează și capacitatea de a procesa informațiile din mediu. Studiile ne arată că 75% dintre conexiunile neuronale se dezvoltă după naștere și pe măsură ce diverși stimuli acționează asupra nou-născutului (Rayner et al.,2012, apud Schore, 1994). Având în vedere acest aspect, este de la sine înțeles de ce experiențele timpurii au un rol extrem de important asupra dezvoltării cerebrale și asupra perfecționării abilităților.
Psihologul John B. Watson (1878–1958) a fost unul dintre primii din domeniul său care a studiat modul în care învățarea umană influențează comportamentul uman. Alți comportamentaliști considerați a fi de pionierat îi include pe B.F. Skinner (1904–1990) și pe Ivan Pavlov (1849–1936). Într-un studiu publicat în Review of General Psychology în 2002, B.F. Skinner a ajuns de fapt pe primul loc ca fiind cel mai influent psiholog al secolului al XX-lea. Deci behaviorismul a jucat un rol important în înțelegerea comportamentului uman și în progresul științei psihologice.
Psihologia modului în care oamenii învață este complexă. Diferitele teorii psihologice de vârf variază de la adoptarea unei abordări comportamentiste care se concentrează pe inputuri și întăriri, până la teorii legate de neuroștiință și cogniție socială.
Neuroștiința și cogniția socială prioritizează înțelegerea arhitecturii creierului și a organizării acestuia în timpul rezolvării problemelor. Între timp, constructivismul social se uită la interacțiunea noastră cu mediul și cu ceilalți oameni. Aceasta include teoria dezvoltării sociale a lui Lev Vîgotski, care analizează rolurile critice ale interacțiunii sociale și ale culturii în dezvoltarea cognitivă. Alte teorii includ cele legate de motivație care se concentrează mai mult pe individ.
O altă piesă în înțelegerea modului în care învățăm este teoria atribuirii (parte a psihologiei sociale), mai exact faptul că percepem cauzele experiențelor de zi cu zi și le considerăm a fi interne sau externe. Mai precis, experiențele externe sunt considerate în afara controlului nostru (alți oameni sau evenimente), în timp ce experiențele interne sunt considerate fapte proprii. Acestea au un efect asupra motivațiilor și competenței noastre. Dacă ne învinovățim că am eșuat un test pentru că credem că pur și simplu nu suntem suficient de inteligenți (mai degrabă decât că nu studiem suficient), acest lucru ne va afecta motivația și, potențial, capacitatea de a progresa prin învățare. În schimb, am putea învinovăți un profesor că nu a explicat suficient ceva înainte de examen. Modul în care percepem evenimentele se datorează în primul rând prejudecăților cognitive. Teoria atribuirii poate fi văzută ca reducționistă, dar ne poate ajuta să înțelegem mai bine motivația, orientarea spre obiectiv și productivitatea.
John B. Watson a sugerat că toate comportamentele provin din procesul de învățare. Această teorie este cea care a ajuns să definească behaviorismul.
Cele trei tipuri majore de proces de învățare în behaviorism sunt:
Acesta este un stimul neutru asociat cu un răspuns natural. Această corelație a fost demonstrată în experimentul lui Pavlov cu câinii în care a combinat mirosul de mâncare (stimul natural) cu sunetul unui clopoțel (stimul anterior neutru). Pavlov a fost un fiziolog rus care a studiat inițial procesele digestive la câini. El a observat că salivația era reflexă și nu un proces automat, fiziologic. El a testat acest lucru condiționând câinii să asocieze sunetul clopoțelului cu sosirea hranei astfel încât câinii să saliveze indiferent dacă mâncarea a sosit sau nu.
Acesta este un răspuns care poate fi mărit sau micșorat prin întărire sau pedeapsă. Edward Thorndike a studiat și a identificat mai întâi acest tip de învățare și mai târziu, B.F. Skinner. În esență, această metodă de învățare folosește recompense și pedepse pentru comportament care apoi crează o asociere între un comportament și consecință, pozitivă sau negativă.
Aceasta înseamnă învățare prin observarea și imitarea celorlalți. Teoria învățării sociale a fost propusă de Albert Bandura (1925–2021), un alt titan al cercetării psihologice care a fost profesor de psihologie la Stanford. Acesta este cunoscut pentru experimentul păpușilor bobo în care copiii imitau acțiunile altora fără întărire directă. Ceea ce a demonstrat în cele din urmă a fost faptul că copiii au imitat comportamente violente care au fost manifestate de un adult. De asemenea, a arătat că copiii din experiment au imitat comportamentul non-violent atunci când l-au observat la un adult. Deși este considerat un experiment important și esențial în înțelegerea psihologiei comportamentale, nu este lipsit de critici.
Responsabilitatea noastră ca adulți și ca părinți și ca profesori este să facem din procesul de învățare ceva natural, ceva care aduce împlinire, ceva care încununează viața cu bucurii, cu împlinire, cu reușite. „Mulți dintre copiii de astăzi sunt liderii de mâine de care avem atât de disperată nevoie. Rolul nostru ca adulți este de a le oferi mintea deschisă pentru a încerca lucruri noi. Când deschizi o ușă și spui: <<Vino și pornește această călătorie cu mine, este uimitor cum răspund ei>>”.
Copiii tind să vrea să învețe tot ce se poate despre lucrurile care le plac. Deci, dezvoltarea interesului pentru ceva – cum ar fi despre păianjeni, o figură istorică, o țară anume – poate fi puternică și atotcuprinzătoare. „Nu este nimic mai rău pentru un copil decât să aibă ceva de care este cu adevărat încântat și îi spune unui adult, iar adultul răspunde: <<Nu am timp pentru asta>> sau <<Știam deja asta>>”, ne spun specialiștii. Simplul act de a duce un copil la bibliotecă, de a-l conduce la un raft plin cu cărți despre ceva ce le place și de a explora împreună cu ei le poate încuraja interesul, le poate da contextul oportun pentru învățare și pot face din asta un obiectiv tangibil.
La școală și acasă, oferindu-le copiilor libertatea de a alege ceea ce doresc să învețe, ajută la construirea autonomiei și încrederii în sine, precum și a bazei lor de cunoștințe. „Când le oferim spațiu pentru a explora și instrumentele cu care să exploreze, ei vor fi implicați – și își vor aminti ceea ce au învățat.”
Păstrează-ți curiozitatea alături de copilul tău, curiozitatea și observația sunt în centrul învățării.
Un copil cu un interes în creștere ar putea descoperi că citirea cărților de non-ficțiune și cercetarea online a subiectului este un loc minunat pentru a începe. În zilele noastre există, de asemenea, un flux constant de podcasturi, videoclipuri explicative și documentare pe fiecare subiect imaginabil pe care copiii doresc să îl exploreze. Dar este la fel de important să-i ducem în aventuri din viața reală. Fiecare comunitate are o poveste care este spusă prin mâncare, tradiții, muzică, evenimente locale și caracteristici geografice. Muzeele, centrele naturii și chiar și expozițiile comerciale pot oferi copiilor șansa de a-și studia interesele de aproape, de a discuta cu experți și de a cunoaște alți entuziaști. Teatrele, spitalele, companiile de pompieri și adăposturile pentru animale oferă oportunități de voluntariat care le pot oferi copiilor de toate vârstele șansa de a-și explora interesele în timp ce dobândesc experiență practică.
Încurajarea copiilor să se implice în activități extracurriculare îi poate ajuta să cunoască alți copii care le împărtășesc interesele și astfel trăiesc un sentiment de apartenență. Copiii au nevoie să lege relații cu cei care au interese asemănătoare cu ale lor deoarece asta le conferă siguranță, recunoaștere și îi ajută să creeze valori care să le ”conducă” mica comunitate.
Elevii independenți sunt elevi auto-motivați. Dezvoltarea abilităților de învățare independentă poate inspira o foame de cunoaștere pe tot parcursul vieții. Dar învățarea independentă nu este o lipsă completă de îndrumare. Aceste comportamente înfloresc atunci când există echilibrul corect între o structură de învățare sigură și autonomie. Mulți copii pot găsi că abordarea unui subiect nou este descurajantă, copleșitoare sau plictisitoare. Au nevoie de o structură de învățare sigură și de acces la asistență în cazul în care se blochează. Pe măsură ce un subiect devine mai familiar, ei au nevoie de suficientă libertate pentru a explora, învăța și aborda problemele în felul lor. Ei dezvoltă încrederea de a lua decizii și de a-și conduce propria învățare – și motivația de a realiza singuri lucrurile
Motivația intrinsecă – învățarea de dragul învățării – este întotdeauna de dorit. Dar motivația extrinsecă – învățarea de dragul unei recompense – este un încurajator puternic pentru a deschide calea către un subiect dificil, dacă motivația lipsește altfel. O modalitate importantă de a face acest lucru este să sărbătorim și să răsplătim efortul pe care l-a depus copilul nostru, mai degrabă decât rezultatele lui.
Obiectivele realizabile sunt vitale pentru menținerea motivației. Această replică are sens deoarece lucrul la ceva care se simte inaccesibil nu va fi niciodată interesant pentru majoritatea dintre noi. Este de preferat să stabilim obiective rezonabile de învățare împreună cu copilul nostru și să împărțim fiecare activitate în ”bucăți” ușor de gestionat. A fi capabili să vedem progresul pe care îl facem spre îndeplinirea obiectivelor noastre este un alt factor de motivare uriaș. Când munca este împărțită în pași mici, devine cu atât mai ușor să resimțim și să sărbătorim progresul.
Cu toții avem un stil de învățare preferat, iar unii dintre noi preferă o combinație de stiluri. De exemplu,
iar încercarea de a prelua o mulțime de informații într-un stil care intră în conflict cu preferințele noastre poate fi dificil, demoralizant și de-a dreptul plictisitor. Înțelegerea stilului unic de învățare al copilului nostru va face învățarea mai interesantă și mai eficientă.
Când vine vorba de educație, tot ceea ce experimentează unii copii este control, control, control. Când un copil se simte controlat sau scăpat de sub control atunci când vine vorba de educație, adesea se retrage de la învățare. Este important să ne ghidăm copiii prin procesul de învățare, dar este la fel de important să le permitem copiilor să aibă control asupra propriei experiențe de învățare. O modalitate bună de a face acest lucru este de a oferi copiilor opțiuni. De exemplu, atunci când atribuim un proiect de scriere, să permitem copiilor să aleagă subiectul despre care vor să scrie.
Este important să creăm o atmosferă deschisă în care copilul să se simtă confortabil să-și exprime plăcerile, antipatiile sau preocupările. Când își împărtășește opinia, să ne asigurăm că îi validăm sentimentele – chiar dacă nu suntem de acord. Când copiii simt că părerea lor nu contează sau că sunt respinși, este posibil să se dezactiveze și procesul de învățare.
Este de la sine înțeles faptul că nu ne este ușor să ne ghidăm copiii pe acest drum, dar este datoria noastră să o facem și să o facem conștient și asumat. În cadrul unui proces terapeutic cu un psiholog sau un psihoterapeut putem să înțelegem blocajele pe care le avem din acest punct de vedere și să descoperim (dacă nu știm deja) ce anume ne face să fim furioși atunci când propriul copil nu învață și are un comportament capricios din acest punct de vedere. Totodată, putem înțelege ce anume din dinamica noastră de părinte-copil creează blocaje și asupra celui mic și de ce procesul de învățare nu a ajuns să fie unul natural pentru el. Psihoterapia este despre dezvoltare în sens plenar.
Referințe:
”Manual de psihologia dezvoltării”, de Florinda Golu
”Psihologia învățării”, de Georgeta Pânișoară
”Învață să înveți”, de Peter C. Brown, Henry L. Roediger Iii, Mark A. Mcdaniel
