Articole

Cum alegem să ne raportăm la muncă 

Drumul carierei pentru mulți dintre noi reprezintă o sursă de energie pozitivă și de împlinire sau din contră, dezamăgire, frustrări, neîmplinire. Încă de mici copii suntem bombardați cu întrebări care au legătură cu partea profesională și oricât de mult ne dorim să scăpăm de greutatea pe care acestea le pot aduce în sufletul nostru de adulți mai mult sau mai puțin recunoscători și împliniți pentru locul în care am ajuns în carieră, de prea multe ori ne simțim blocați sau nu deținem instrumentele necesare care să ne ajute în acest sens.

Munca poate fi foarte bună pentru oameni. Mentalitatea promovată la locul de muncă ar putea compensa aspecte ale sinelui care nu au fost dezvoltate corespunzător înainte. Într-un birou în care viteza și acuratețea sunt de o importanță crucială, cineva care este ușor împrăștiat ar putea obține o remediere a slăbiciunii sale anterioare. Un mediu în care compromisul pare natural poate fi extrem de educativ pentru persoana care a fost suprainvestită în afirmarea propriilor opinii.

Dar munca ne și poate restrânge caracterele. O persoană care s-a obișnuit să implementeze ideile altora – și poate fi foarte pricepută în asta – poate găsi ca fiind profund inconfortabil să fie întrebată care crede că ar trebui să fie marile obiective ale companiei… Aceasta a ieșit complet din obiceiul de a-și pune astfel de întrebări.

Ajungând să ne identificăm cu propria muncă…

Dacă suntem întrebați cine suntem, ce spunem? CEO. Antreprenor. Artist. Inginer. Consultant. Adesea, ne identificăm pe baza muncii noastre, crezând că titlul muncii noastre este identitatea noastră. Profesor. Avocat. Asistent medical. În articolul The Atlantic „Workism is Making Americans Miserable”, Derek Thompson descrie „Evanghelia muncii” sau ceea ce el numește „workism”. Workismul „este convingerea că munca nu este necesară numai producției economice, ci și piesa centrală a identității și a scopului vieții cuiva; și convingerea că orice politică de promovare a bunăstării umane trebuie să încurajeze întotdeauna mai multă muncă.” Capcana în workism este asocierea identității noastre depline și a valorii de sine cu munca, ocupația sau locul de muncă. Nu suntem munca noastră! Munca noastră este pur și simplu o parte din noi… Dar ne este dificil să separăm ideea de muncă plină de sens de o viață plină de sens.

Dan Lyons de la The Times a scris despre modul în care un concurent de la „Planet of the Apps” de la Apple a spus: „Rareori îmi văd copiii. Acesta este un risc pe care trebuie să ți-l asumi.” Concurentul, la fel ca mulți americani, a fost învățat să creadă că munca semnificativă (chiar și munca fără sens) necesită sacrificiul unor relații semnificative; necesită dedicare 24/7 și angajament neclintit față de munca mai presus de familie, îngrijire de sine sau împlinire personală în afara muncii.

Cu telefoanele mobile lipite de buzunare, suntem mereu conectați și disponibili pentru a răspunde la e-mailuri, apeluri și solicitări de întâlnire legate de muncă, ceea ce face adesea dificil să ne deconectăm de munca noastră. Și pentru cei dintre noi care fac ceea ce ne place, rămânem blocați cu mentalitatea că, pentru că ne place, ar trebui să facem mai mult și mai mult și mai mult până ajungem în punctul în care nu mai avem capacitatea să privim dincolo de ceea ce facem din punct de vedere profesional.

Sunt șanse să ne pierdem simțul de sine și nici măcar să nu ne dăm seama de asta. „Workismul” ne face să credem că suntem ceea ce facem pentru jobul nostru și asta ne determină să adoptăm o mentalitate obsedată de muncă. 

Suprasolicitarea este subproductivă. Mulți dintre noi își poartă etica de lucru ca și cum ar fi o insignă de onoare. Dacă ne trezim mai devreme decât colegii noștri, lucrăm mai multe ore decât colegii noștri și ne asumăm mai multă muncă decât ei, atunci îi depășim pe colegii noștri, nu? În epoca „procesului”, suntem învățați să credem că cu cât muncim mai mult – și mai mult – cu atât avem sau vom avea mai mult succes. Dar despre ceea ce nu vorbim este pragul nostru de productivitate. Toți avem unul. Ca oameni, avem nevoie de somn pentru a fi productivi și, totuși, „a arde lumânarea la ambele capete” a devenit norma. Când suntem suprasolicitați, suntem de fapt mai puțin productivi. Când dormim mai mult, dezvoltăm un echilibru mai sănătos între viața profesională și viața personală, învățăm cum să ne separăm de munca noastră și descoperim că suntem capabili nu doar să ne bucurăm de o muncă mai semnificativă (și productivă), ci și să creăm o viață mai plină de sens.

Muncim pentru a trăi sau trăim pentru a munci?

Pentru cineva care și-a construit întreaga idee despre sine în jurul carierei sale, acest gând poate avea implicații emoționale profunde deoarece persoanele în cauză vor plonja direct într-o criză existențială. A ne identifica în totalitate cu ceea ce facem zi de zi nu mai lasă loc și energie pentru nimic altceva. Povestea multora dintre noi care ajungem să ne identificăm cu ceea ce facem în plan profesional nu este una neobișnuită. Mulți oameni cu locuri de muncă cu presiune ridicată se găsesc nemulțumiți de cariera lor, în ciuda faptului că au muncit din greu toată viața pentru a ajunge la poziția lor actuală. Mulți oameni ajung să se simtă profund legați de propria carieră, și nu de o altă persoană.

Anumite cariere sunt adesea foarte apreciate în familia sau comunitatea unui individ. Când succesul în carieră este văzut ca obiectivul final al vieții, indivizii se pot simți deconectați de familia lor și de semeni dacă nu reușesc (sau pur și simplu aleg să nu atingă) un anumit nivel de succes profesional. Totuși, această concentrare intensă și dorința de a fi mereu la curent cu ceea ce se schimbă în domeniile lor de activitate pentru a nu simți în vreun fel sau altul că performanța le scapă printre degete, forțează identitățile lor să devină în cele din urmă sinonime cu munca lor.

Companiile și industriile întregi se luptă și se prăbușesc. Discriminarea în funcție de vârstă le poate face deosebit de dificil pentru cei aflați în stadiile mijlocii sau târzii ale carierei să găsească un rol potrivit în domeniul lor după o disponibilizare. Indiferent cum s-ar întâmpla, deconectarea de la o carieră care formează fundamentul identității poate duce la probleme mai mari, cum ar fi depresia, anxietatea, consumul de substanțe și singurătatea.

De unde știm dacă identitatea noastră s-a ”legat” cu cariera noastră? Să luăm în considerare următoarele întrebări și să reflectăm asupra răspunsurilor pe care le aduc:

• Mintea ne este frecvent consumată de gânduri legate de muncă? 


• Ne este dificil să participăm la conversații cu alții care nu sunt despre munca noastră?


• Cum ne descriem? Cât de mult din această descriere este legată de postul, titlul sau compania noastră? Există și alte moduri în care ne-am descrie? 


• Unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului? S-a plâns cineva vreodată că stăm prea mult la birou?


• Avem hobby-uri în afara muncii care nu implică în mod direct abilitățile legate de muncă? 


• Cum ne-am simți dacă nu am mai putea continua în profesia pe care o avem? Cât de supărător ar fi asta pentru noi?


• Suntem colecționari de diplome, studii, calificări? Le folosim pe deplin pe toate, le fructificăm sau pur și simplu, le facem pentru că suntem obișnuiți să fim mereu în alertă și ne este teamă că a ne liniști este egal cu a pierde controlul?

Identificarea îndeaproape cu cariera ne face vulnerabili la o criză de identitate dureroasă dacă ajungem la epuizare, dacă nu mai putem face, din varii motive, activitatea de zi cu zi sau dacă ne pensionăm. Totul se petrece la viteză mult prea mare, focusul este în permanență în afara noastră și pe ceea ce avem de făcut și pur și simplu, nu ne mai rămâne spațiu psihologic și nici energie pentru a fi și în alte roluri așa cum ne-am dori.

Ce putem facem pentru a ne redefini personalitatea?

• Să ne eliberăm timp. Să delegăm sarcini la locul de muncă pentru a elibera timp și (esențial) să umplem acel timp cu activități care nu sunt legate de muncă. Delegarea eficientă necesită renunțarea la un anumit control asupra modului exact în care urmează să fie executată munca, ceea ce în sine este un exercițiu sănătos de comunicare și acceptare.


• Să începem cu pași mici. Pentru noile activități în afara serviciului, să încercăm câteva hobby-uri. Nu trebuie să ne angajăm în nimic pe termen lung; ideea este să începem să explorăm lucruri noi pe care ne dorim să le integrăm în viața și identitatea noastră. Micile schimbări sunt mai ușor de respectat și, în timp, pot duce la un ciclu virtuos de îmbunătățire și angajament.


• Să ne reconstruim rețeaua. Să ne adresăm prietenilor și familiei pentru a ne revitaliza cercurile sociale. Cercetările recente despre prieteniile adulților au arătat că a avea doar trei până la cinci prieteni apropiați este asociat cu cele mai înalte niveluri de satisfacție în viață.


• Să decidem ce este important pentru noi. Să ne revizuim principiile și valorile. Terapeuții folosesc adesea un proces numit „clarificarea valorilor” pentru a-și ajuta clienții să se gândească la ceea ce contează cel mai mult pentru ei. Acest proces implică reflectarea asupra direcției dorite în domenii precum relațiile, comunitatea, carierele și educația parentală, apoi clasarea lor în ceea ce privește importanța pentru noi. 


• Să privim dincolo de titlul postului nostru. Să luăm în considerare reformularea relației cu cariera pe care o avem nu doar în ceea ce privește compania sau titlul, ci în ceea ce privește abilitățile pe care am putea să le folosim în diferite contexte. De exemplu, mulți psihoterapeuți care epuizează dorința să vadă clienți în terapie, constată că abilitățile lor se traduc bine în managementul resurselor umane sau consiliere de orientare. Succesul poate fi rareori măsurat prin munca sau averea cuiva. Adevărata definiție a succesului derivă din capacitatea de a face ceva ce iubim cu adevărat, de a putea avea grijă de ceilalți, de a ne depăși cele mai mari temeri sau de a găsi o cale spre a fi în cea mai mare parte a vieții fericiți și împliniți. 


• Să găsim alte moduri de a ne identifica. De exemplu, pe lângă cariera pe care o avem, am putea fi cunoscuți și ca părinte, iubitori de câini, ca pasionați de călătorii… Pentru că ceilalți nu își vor aminti de noi după jobul pe care îl avem, ci după felul în care îi facem să se simtă. 


• Să căutăm ajutor de specialitate la un psihoterapeut sau psiholog pentru a putea fi ghidați spre recalibrarea la esența propriei identități.

A ne baza sensul vieții pe munca noastră nu este același lucru cu a crea sens în munca noastră. O cheie importantă este să ne identificăm propriul scop personal. Scopul acela va fi motorul pentru obiectivele de muncă, obiectivele personale și obiectivele de familie. 

Succesul în muncă este întotdeauna plin de satisfacții, dar este la fel de satisfăcător, în cele din urmă, dacă nu luăm în considerare succesul personal? Identitatea noastră ar trebui să fie definită prin ceea ce iubim, ceea ce visăm, ceea ce prețuim și pe cine prețuim. Pentru o viață creativă împlinită, trebuie să ne urmărim împlinirea atât personală, cât și cea profesională. Pentru a face acest lucru, necesită o viață întreagă de obiceiuri disciplinate, prioritizare și auto-reflecție.

Referințe:

https://www.mckinsey.com/capabilities/people-and-organizational-performance/our-insights/the-search-for-purpose-at-work