Articole

Introspecția este o parte fundamentală a vieții noastre mentale. Cu toate acestea, fiabilitatea sa și ”arhitectura” sa cognitivă au fost larg contestate. Termenul de introspecție este, de asemenea, folosit pentru a descrie o tehnică de cercetare care a fost dezvoltată pentru prima dată de psihologul Wilhelm Wundt. Cunoscută și sub numele de auto-observare experimentală, tehnica lui Wundt a implicat instruirea oamenilor pentru a analiza cu atenție și într-un mod obiectiv cât mai mult posibil conținutul propriilor gânduri.

Niciun filosof contemporan major nu crede că toată lumea noastră interioară este disponibilă pentru a fi descoperită prin introspecție. De exemplu, procesele cognitive implicate în procesarea vizuală timpurie și în detectarea fonemelor sunt în general considerate a fi introspectiv impenetrabile și totuși (într-un sens important) mentale (Marr 1983; Fodor 1983). Mulți filosofi acceptă, de asemenea, existența unor credințe sau dorințe inconștiente, în sensul aproximativ freudian, care nu sunt disponibile introspectiv (de exemplu, Gardner 1993; Velleman 2000; Moran 2001; Wollheim 2003; vezi Lear 1998).

Cele două clase cele mai frecvent citate de stări mentale introspectibile sunt atitudinile, cum ar fi credințele, dorințele, evaluările și intențiile, și experiențele conștiente, cum ar fi experiențele senzoriale și aspectele experiențiale ale emoțiilor și imaginilor.

Wilhelm Wundt, născut la 16 august 1832, în Baden, Germania, a fost prima persoană menționată ca psiholog și este cunoscut ca tatăl psihologiei. Psihologia a fost anterior grupată cu fiziologia în același domeniu, dar munca revoluționară a lui Wundt a făcut ca psihologia să fie privită ca un domeniu științific independent. El a dezvoltat teoria introspecției. Mulți au întrebat… Ce este introspecția? Potrivit lui Wilhelm Wundt, introspecția reprezintă a ne uita la sine și a ne examina gândurile și emoțiile personale. Unii istorici sugerează că introspecția nu este termenul cel mai precis pentru a se referi la metodele pe care Wundt le-a folosit. Ei susțin că introspecția implică un nivel de căutare a sufletului, dar metodele pe care Wundt le-a folosit au fost o tehnică experimentală mult mai controlată și mai rigidă.

De ce auto-reflecția/introspecția este ineficientă și periculoasă uneori?

Totodată, introspecția poate lua forme mai puțin constructive atunci când ne folosim de ea ca pretext pentru o falsă cunoaștere de sine. Indiferent de cât de atenți suntem la emoțiile, atitudinile, gândurile noastre, ideea de cunoaștere nu poate fi întregită decât atunci când ne raportăm și la exteriorul nostru. Orice este dualitate în lumea în care trăim. Bine versus rău, alb versus negru, frumos versus urât, interior versus exterior.

Tasha Eurich este psiholog organizațional care studiază conștiința de sine de ani de zile. Unul dintre cele mai uimitoare lucruri pe care le-a descoperit a fost că marea majoritate a oamenilor cred că sunt conștienți de sine când de fapt asta nu este adevărat. Se pare că există o falsă impresie/percepție legat de acest aspect. După ce au studiat mii de participanți din întreaga lume, Eurich și echipa ei au descoperit că 95% dintre oameni au susținut că sunt conștienți de sine. Potrivit lui Eurich, doar 10-15% din populație este de fapt conștientă de sine. Ea constată că, pe măsură ce puterea și experiența cresc (dinamica pe care unii dintre noi o confundă cu expertiza și percepția exactă), conștiința de sine scade.

Cercetătorii au descoperit, de asemenea, o corelație negativă între introspecție și conștiința de sine. Cu cât reflectăm mai mult asupra comportamentului, gândurilor și sentimentelor noastre, cu atât devenim mai conștienți de sine. Dar Eurich a observat exact opusul. În sondaj, oamenii care au petrecut cel mai mult timp gândindu-se la ei înșiși au fost, de asemenea, cei care au avut cea mai puțin precisă cunoaștere de sine. Introspecția ne poate îndrepta atenția doar spre o parte a problematicii și poate să pertube conștiința de sine dacă:

• avem puțină empatie

• simțim că trebuie să avem întotdeauna dreptate

• ne grăbim să judecăm pe cei din jur

• tânjim după atenție

• nu putem accepta critici constructive

Se pare că mințile noastre preferă să joace trucuri pe noi. Probabil că am auzit de prejudecăți cognitive, cum ar fi prejudecata de confirmare. Astfel de tendințe ale minții explică de ce introspecția poate fi atât de ineficientă ca o modalitate de a hrăni conștiința de sine.

Când încercăm să ajungem la rădăcina motivelor sau comportamentelor noastre, încercăm adesea să căutăm răspunsuri la care pur și simplu nu avem acces. O mare parte din răspunsurile pe care le căutăm sunt îngropate adânc în inconștientul nostru.

Cu toate acestea, mintea noastră nu poate să admită că nu știe ceva deoarece a nu se simți în control este cel mai înfricoșător lucru pentru creierul nostru. În schimb, preferă să construiască explicații pe baza informațiilor pe care le are, chiar dacă aceste informații sunt insuficiente, inexacte, nerelevante poate. În consecință, poate sugera explicații despre comportamentul nostru, explicații care par a fi adevărate pentru noi, dar într-adevăr nu sunt. Aceste tipuri de perspective sunt modelate cu ceea ce credem despre sine. Aceasta este prejudecata de confirmare – mintea noastră face tot posibilul pentru a veni cu explicații care sunt coerente cu ceea ce știm deja despre lumea noastră interioară. Sau cu ceea ce credem că știm. Dacă convingerile noastre de bază despre noi înșine sunt greșite, atunci insighturile care rezultă din introspecție sunt susceptibile de a aprofunda doar imaginea de sine greșită.

Gândirea despre noi înșine nu este corelată cu o cunoaștere de sine

Psihologul australian Anthony Grant a descoperit că procesul de auto-reflecție și intuiție sunt independente din punct de vedere logic. Putem petrece mult timp făcând introspecție fără a obține în mod necesar o înțelegere a propriei persoane. Inspectarea constantă a gândurilor, sentimentelor și comportamentelor înseamnă doar că le înțelegem. Desenarea unei comparații între introspecție și meditație poate să ne ofere o înțelegere mai clară și anume, introspecția este un tărâm al gândirii, iar meditația este un tărâm martor.

• Introspecția implică gândire, clasificare, etichetare și analizare, adică ne evaluăm gândurile și emoțiile.


• Meditația înseamnă să fim conștienți de ceea ce facem și doar să observăm, adică ne contemplăm gândurile fără să le judecăm.

Jon Kabat-Zinn a spus: “Mindfulness înseamnă a acorda atenție într-un anumit mod; în mod intenționat, în momentul prezent și fără judecată.” Mindfulness este practica de a observa gradul în care suntem identificați cu gândurile și credințele noastre. Prin meditație creăm spațiu pentru:

• conștientizare, nu gândire


• atitudine de deschidere și curiozitate, nu de judecată


• flexibilitatea atenţiei, nu rezistenţa

”Conștiința de sine nu este doar un lucru plăcut. Persoanele cu o conștiință de sine ridicată sunt mai încrezătoare și mai creative, comunică mai eficient și construiesc relații mai puternice”,  după cum ne explică Tasha Eurich.

Dezvoltarea conştiinţei de sine nu este un scop; ea promovează scopul existenţei noastre. Ne petrecem întreaga viață înțelegând cine suntem.

Arta de a căuta feedback și de a ne construi conștiința de sine

Cu toate acestea, există și alte modalități de a dezvolta o conștiință de sine precisă. Acestea se bazează pe obținerea de feedback din lumea exterioară. Pentru a înțelege pe deplin valoarea feedback-ului, este important să realizăm faptul că conștiința de sine este un adevăr ambiguu și pe deplin subiectiv. A pune în balanță ceea ce credem despre sine cu ceea ce cred ceilalți despre noi este de fapt o acțiune care ne duce spre o conștientizare a limitărilor noastre, a credințelor după care ne ghidăm, a prejudecăților pe care le avem… De ce este important să facem asta? Pentru că a ne privi într-o oglindă este ca și cum privim doar spre unghiul care se vedea în ea… Dar cum rămâne cu ceea ce este în spatele nostru? Poate că acea parte din noi este oglindită de părerea și feedback-ul pe care îl putem obține de la cei din jur. Mai degrabă, putem spune că o conștiință de sine precisă este o combinație a două lucruri: propriile percepții (modul în care ne vedem sentimentele, gândurile, comportamentele) și modul în care ne văd ceilalți. Tasha Eurich folosește termeni precum “intern self-awareness” și “external self-awareness.” Cercetătorii au descoperit că, în mod ciudat, cele două sunt corelate. Pentru a ne numi cu adevărat conștienți de sine, avem nevoie de amândouă, iar o modalitate de a găsi suprapunerea dintre ele este de a căuta un feedback constructiv și onest.

Cei mai buni lideri știu că solicitarea de feedback este o modalitate utilă de a promova conștiința de sine. Rezultatul este o cunoaștere de sine exactă pe care este puțin probabil să o dobândească singuri. De exemplu, este un fenomen cunoscut faptul că oamenii în poziții de conducere înalte tind să-și supraestimeze punctele forte în timp ce își ignoră punctele slabe. Și asta se întâmplă, în primul rând, pentru că mediul în care ei își desfășoară activitatea, implicit le întărește imaginea de sine într-un mod agresiv.

Cei mai buni lideri încearcă să contracareze această tendință. Ei au învățat să pună întrebări bune și să creeze condiții în care alții se simt în siguranță pentru a le oferi un feedback sincer. De asemenea, ei nu cred că feedback-ul orbește. Ei verifică încrucișat cu mai mulți oameni pentru a vedea dacă ceea ce au auzit spune ceva despre ei — sau mai degrabă, persoana care livrează feedback-ul. Ca urmare, ei obțin o perspectivă profundă asupra mediului lor social. Când se confruntă cu această conştiinţă internă rafinată, ei construiesc cea mai precisă imagine de sine posibilă. Introspecția este important, dar de cele mai multe ori nu este fidelă. Deci cum putem noi zi de zi să ne creăm o imagine de sine cât mai aproape de esența noastră adevărată?

• Să învățăm să echilibrăm conștientizarea de sine internă și externă. Pentru a deveni foarte conștienți de sine, procesul acesta de cunoaștere trebuie să treacă dincolo de introspecție. Dacă suntem atenți, ne vom da seama că introspecția exagerează adesea prejudecățile cognitive ale minții. Acest lucru ne poate îndepărta de o imagine exactă a propriului sine. Una dintre cele mai bune modalități de a ne depăși prejudecățile este să ieșim și să căutăm conștiința de sine în timp ce interacționăm cu oamenii. Acest lucru poate implica solicitarea explicită de feedback, cum am menționat anterior sau explorarea altor modalități de a înțelege modul în care ne văd ceilalți.


• Să nu lăsăm îndoiala de sine să preia controlul. Mintea umană este fragilă. Prea multă gândire invită îndoiala de sine să preia controlul. Când pierdem contactul cu noi înșine, încetăm să apreciem ceea ce avem. Ce este esențial despre noi înșine este ”invizibil” pentru rațiune. Îndoiala de sine erodează încrederea. Începe să ne pară rău pentru sine. Autocompătimirea este un sentiment exagerat de tristețe atunci când devenim o victimă a criticii noastre interioare.


• Să evităm reluarea amintirilor din nou și din nou. Ruminația este un comportament ineficient atunci când nu putem accepta realitatea. Derularea în plan mental din nou și din nou a experiențelor triste sau a conversațiilor provocatoare pe care le-am avut nu ne face decât să rămânem blocați în starea sau emoția din acele momente. Chiar dacă alegem să ”vizionăm” iar și iar filmul acela, finalul va fi întotdeauna identic.


• Să nu fim obsedați de găsirea adevărului. Majoritatea oamenilor caută în sufletul lor pentru a găsi răspunsul perfect. Cu toate acestea, nu există niciun adevăr absolut. Cu toții avem provocări diferite — fără a găsi totuși o soluție perfectă care se adresează tuturor întrebărilor pe care le avem. Încercarea de a găsi adevărul ne poate orbi deoarece niciun răspuns nu va fi niciodată suficient de bun. Este mai bine să fim bine cu noi înșine decât să avem dreptate. Este important să simțim compasiune față de noi înșine pentru că ceea ce pare a fi corect astăzi s-ar putea să nu funcționeze mâine.


• Să fim conștienți că tot ceea ce gândim ne consumă energia. A avea gânduri este normal. Dar când cădem în capcana introspecției, ne lăsâm gândurile să preia controlul. Prea multă gândire ne poate distrage/distruge. Trebuie să ne neutralizăm gândurile pentru a evita transformarea introspecției într-un joc de suferință.


• Să nu ne dorim perfecțiune Perfecționismul este dușmanul schimbării. Când standardele noastre sunt prea înalte, nimic din ceea ce gândim sau facem nu va fi niciodată suficient. În loc să ne ajute să descoperim lucruri despre noi, introspecția ne hrănește mintea judecătorească, dihotomică. Auto-reflecția fără compasiune este tortură. Încercarea constantă de a performa ne declanșează teama de a face greșeli și de a subperforma. Introspecția ar trebui să fie un proces care să ne ajute să fim mai blânzi cu sine, să ne tratăm cu mai multă delicatețe, nu ceva care să ne facă să tânjim mereu după o reacție sau un comportament sau o emoție ”perfectă” raportate la contextele în care ne-am aflat. Reflectăm ca să ne îmbunătățim viața, nu să devenim perfecți.


• Să conștientizăm faptul că gândirea nu înseamnă învăţătură. ”Contrar credinței populare, oamenii care au un scor mare la auto-reflecție sunt mai stresați, anxioși și mai puțin multumiți de munca și relațiile lor personale. Ei sunt mai absorbiți de sine și se simt mai puțin în controlul vieții lor”, ne spun psihologul organizațional Tasha Eurich și echipa sa. Un proces terapeutic cu un psiholog sau psihoterapeut ne poate ajuta să înțelegem beneficiile introspecției și modul în care aceasta ne poate ajuta să ne descoperim pe sine, dar și cum să fim atenți la capcanele ei.

Introspecția este ca un felinar — s-ar putea să ne ofere lumină, dar nu ne va garanta vederea. ”Lumina” poate să cadă doar pe lucrurile pe care credem noi că sunt importante și pune ”ceață” sau întuneric pe toate celelalte aspecte. A fi obsedați de auto-îmbunătățire și de dezvoltare personală poate avea același efect. Introspecția ne poate bloca. În loc să devenim mai conștienți de sine, pierdem contactul cu propria persoană. “Cu cât o minte este mai puternică și originală, cu atât mai mult se va înclina spre religia singurătății.” (Aldous Huxley)