Trăim într-o lume din ce în ce mai stresantă, motiv pentru care nu a fost niciodată mai important să promovăm rezistența emoțională și mentală la copiii noștri. Nu numai că acei copii puternici din punct de vedere mental sunt mai bine pregătiți să abordeze singuri problemele viitoare, dar studiile au descoperit că ei au, de asemenea, mai multe șanse să fie angajați în propriul proces educativ și în locurile de muncă viitoare.
Pentru familiile moderne, zicala „mâncarea este dragoste” ar putea fi cea adevărată și altfel spus: mâncarea este putere. Nu cu mult timp în urmă, psihologul Leonard Sax a expus o situație. Era la un restaurant și a auzit un tată spunându-i fiicei sale: „Iubito, poți te rog să-mi faci un serviciu? Poți, te rog, să încerci o mușcătură din mazărea ta verde?” Pentru mulți oameni, acest lucru ar fi sunat ca un parenting decent sau poate chiar sofisticat – încurajarea blândă formată ca o întrebare pentru a determina copilul să coopereze fără a-i amenința autonomia sau a crea o scenă. Pentru Sax, un medic de familie și psiholog din Pennsylvania, renumit pentru că a scris despre dezvoltarea copiilor, situația a reprezentat ceva mult mai rău: recenta prăbușire a educației parentale, despre care el spune că este cel puțin parțial de vină pentru copiii care devin supraponderali, supramedicați, anxioși și lipsiți de respect față de ei înșiși și față de cei din jurul lor.
Scena restaurantului este un exemplu excelent al modului în care prea des adulții se lasă dezarmați în fața copiilor și asta pentru că au renunțat deja la autoritatea părintească și, cel mai adesea, pentru că și-au pierdut încrederea în ei înșiși. Majoritatea părinților sunt motivați de dorința de a-și crește copiii cu atenție și respect și da, în teorie, intențiile sunt bune și eforturile impresionante. Pe de altă parte, părinții își mai doresc și să le facă pe plac sau să evite conflictele. Toate acestea nu duc însă decât spre o singură direcție și anume aceea în care noi ca părinți riscăm să pierdem controlul asupra propriilor copii. „Atunci când părinții încep să cedeze controlul copiilor lor, alegerile alimentare sunt adesea primul lucru care alunecă”, scrie Sax în cartea sa, The Collapse of Parenting: How We Hurt Our Kids When We Treat Them Like Grown-Ups.
De exemplu, părinții din America de Nord au devenit predispuși să-și întrebe copiii mai degrabă decât să le spună să facă un anumit lucru. „Este firesc”, ne spune Gordon Neufeld, un psiholog din Vancouver, citat în cartea lui Sax. „Intuitiv, știm că, dacă suntem coercitivi, vom primi rezistență.” Pentru alegeri banale, cum ar fi ce culoare de pantaloni să poarte, această abordare este bună, spune el. Dar „atunci când ne consultăm copiii despre probleme care simbolizează îngrijirea, cum ar fi mâncarea, le facem de fapt un mare deserviciu dându-le toată puterea”. Asta declanșează un răspuns psihologic înnăscut, iar instinctele lor de supraviețuire se activează: „Nu se simt îngrijiți și încep să ia rolul alfa”.
Mulți părinți se străduiesc să-și crească copiii diferit de modul în care au crescut. Ei spun: „Nu pot face lucrurile cu care am fost crescut, nu se simte bine. Nu vreau să țip, nu vreau să dau o palmă”, susține Andrea Nair, psihoterapeut și educator parental din London, Ont.
Există influențe mai largi care modifică și dinamica părinte-copil. În ultima jumătate de secol sau mai mult, publicul a ajuns să disprețuiască dezechilibrele de putere bazate pe gen, rasă, religie și orientare sexuală, iar câștigurile istorice au fost obținute în căutarea egalității. Chiar și corporațiile înlocuiesc acum managementul piramidal cu „organizarea simplă”. În societatea occidentală, în care egalitatea pentru toată lumea a devenit un obiectiv cultural și un drept constituțional, copiii sunt tratați ca și cum ar fi un grup minoritar în plus de onorat și împuternicit. „Împuternicirea a ajuns să pară virtuoasă”, spune Sax. „Dă putere tuturor, de ce nu?”
Dar mulți copii își depășesc de fapt părinții. Aceasta este problema, o spun cei care lucrează în dezvoltarea copilului. O unitate familială funcțională depinde de singurul construct social pe care societatea contemporană a muncit din greu să îl demonteze: ierarhia. „Părintele trebuie întotdeauna să fie onorat ca persoana supremă. Trebuie să punem părinții înapoi pe scaunul șoferului.” Dacă nu, consecințele pot fi de mare anvergură, începând cu obiceiurile alimentare ale copiilor, care ar putea contribui la supraponderabilitatea și obezitatea acestora. La fel ca tatăl din restaurant, mulți părinți nu își pot convinge copiii să mănânce bine. Gustările la cerere – în mașină, la mall, în timp ce ieși la plimbare – pare să perturbe metabolismul și ritmurile circadiene, precum și echilibrul hormonal. Faptul că mulți părinți poartă cu ei o sticlă cu apă și o grămadă de bunătăți oriunde merg copiii lor este o dovadă în plus a cât de mult își doresc să-și satisfacă copiii, la propriu și la figurat.
Stephen Camarata, profesor de științe ale auzului și vorbirii și de psihiatrie la Universitatea Vanderbilt din Nashville se îngrijorează că părinții le cer prea mult copiilor prea devreme, așa cum subliniază în cea mai recentă carte, The Intuitive Parent: Why the Best Thing For Your Child Is You. El subliniază creșterea numărului de cărți, jucării și software comercializate și cumpărate de către părinții copiilor mici, acestea promițând că vor accelera învățarea. Metafora omniprezentă conform căreia copiii sunt bureți informaționali îi face pe părinți să-i sature cu exerciții educaționale. „Îi tratăm ca pe niște hard disk-uri mici”, spune Camarata, dar „această idee de a împinge copiii la maximul absolut al normei lor de dezvoltare nu le dă timp să gândească și să rezolve probleme. De fapt, subminează atât încrederea în sine, cât și raționamentul fluid, sau capacitatea de a gândi.”
Și școlile s-au concentrat mai mult pe performanța academică decât pe socializare. În Canada, spune Neufeld, „ne-am pierdut cultura. Societatea noastră este mult mai preocupată de performanțele dumneavoastră. Școlile se vor îndrepta întotdeauna către lucruri bazate pe rezultate.”
Acesta este, parțial, motivul pentru care în America de Nord a apărut o „cultură a lipsei de respect”. Pe măsură ce copiii au devenit mai puțin atașați și influențați de adulții din viața lor, colegii de aceeași vârstă au ajuns să conteze mai mult pentru ei. Este o temă din cartea lui Neufeld, Hold On to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers, în colaborare cu Dr. Gabor Maté. Copiii mici „nu sunt ființe raționale”, spune Neufeld. O parte a creșterii constă în testarea granițelor; micuții, prin însăși natura lor, nu se pot baza pe care să-și tragă la răspundere reciproc – și nici nu ar trebui.
Greșeli în parenting. O parte din ele.
Nimeni dintre noi care este părinte nu este perfect și oricum, nu despre perfecțiune este vorba… Nici în relația cu propria copii și în niciun alt tip de relație din viața noastră. Dar care sunt unele dintre cele mai întâlnite greșeli în parenting?
Copiii trebuie să știe că este sănătos să-și exprime și să vorbească despre emoțiile lor. Când le spunem copiilor lucruri precum „nu fi atât de trist din cauza asta” sau „nu este mare lucru”, le transmitem mesajul că sentimentele nu contează și că este mai bine să le suprimi. Dacă copilul ne arată expresii de teamă în timpul unei furtuni puternice, de exemplu, replica „Știu că ești speriat acum” poate ajuta la confortarea acestuia. Apoi este important să îl întrebăm ce credem că l-ar face să se simtă mai bine. Acest dialog îi învață pe cei mici cum să gestioneze și să facă față emoțiilor atunci când se află pe cont propriu.
Fiecare dintre noi este unic. Această unicitate este definită de o multitudine de aspecte ale caracterului și personalității noastre. Acel sentiment de tragere și împingere a mamelor și a taților între proprii copii și ceilalți copii, definește această generație de părinți. Comparațiile, indiferent de context, minimalizează și rănesc una din cele două părți. Ori, cum mai pot copiii noștri să ajungă să își integreze propria unicitate dacă noi ca părinți ai lor le oferim doar acest mesaj confuz?
Katie Hurley, psihoterapeut din Los Angeles și autoarea cărții The Happy Kid Handbook: How to Raise Joyful Children in a Stressful World, spune: „Am fost condiționați să ne punem întrebări – să căutăm în mod constant informații pentru a ne asigura că ceea ce facem este corect. Din această cauză, părinții sunt într-o stare de neputință învățată.”
În calitate de părinți, este greu să ne vedem copiii luptând cu provocările pe care știm că le putem rezolva cu ușurință. În astfel de situații este important să înțelegem că nu este vorba despre noi, ci despre șansa pe care le-o răpim lor de a se descoperi și de a evolua din punct de vedere emoțional.
Eșecul este o mare parte a succesului. Dacă copiilor nu li se oferă niciodată șansa de a învăța lecțiile care vin odată cu eșecul, nu vor dezvolta niciodată perseverența de care au nevoie pentru a se ridica după un eșec, oricât de profund sau insignifiant va fi acesta.
Copiii iubesc lucrurile, iar nouă, părinților ne place să le oferim. Dar cercetările arată că, atunci când le oferim copiilor orice își doresc, ei pierd abilitățile legate de puterea mentală, cum ar fi autodisciplina. Vrem ca ei să crească știind că este posibil să obțină ceea ce își doresc, dar nu oricum, ci doar dacă sunt dispuși să lucreze pentru asta. Îi putem învăța pe copii stăpânirea de sine prin stabilirea unor reguli clare pentru lucruri precum terminarea temelor înainte de trecerea pe ecran sau efectuarea treburilor pentru a spori alocația lunară (astfel încât să își poată cumpăra lucruri pe cont propriu, știind că le-au câștigat).
Pe de altă parte, ceea ce este de neprețuit pentru copiii noștri este timpul pe care alegem să îl petrecem cu ei. Pentru ei nimic nu are mai mare însemnătate și pentru relația noastră cu ei, nimic nu este mai important decât modul în care ajungem să ne racordăm unii la alții și pentru ca asta să se întâmple într-un mod cât mai armonios, este nevoie de comunicare, joc, activități împreună etc.
Este firesc să ne dorim ca ei să urmărească obiective mari și să fie cei mai bun în toate… Dar oare acest lucru vorbește despre nevoile lor sau despre nevoile noastre? Nu așa funcționează lucrurile. Punerea ștachetei prea înalte poate crea mari sincope în dezvoltarea psiho-emoțională și poate duce la probleme de stimă de sine și de încredere în propriile abilități.
Putem ajuta la construirea puterii mentale a copiilor noștri, asigurându-ne că așteptările pe care le au sunt realiste. Totodată, nereușitele de care au parte trebuie să fie, în primul rând, acceptate de noi pentru că astfel vom reuși să le insuflăm încrederea în noile încercări, chiar dacă se simt dezamăgiți de rezultatele obținute.
Părinții de azi fac totul pentru ca ai lor copii să se simtă auziți și respectați de la o vârstă fragedă… Și asta este pentru ei o prioritate de vârf. Ei vor să fie disponibili din punct de vedere emoțional pentru ei, iar copiii lor să își poată exprima propriile emoții. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de o foarte bună comunicare, încredere, asumare. A apela la un psiholog sau un psihoterapeut ne poate oferi încrederea că demersurile pe care le facem în relația cu proprii copii sunt cele corecte și care li/ni se potrivesc și de asemenea, ne poate ajuta să înțelegem complexitatea raportului dintre noi și ei.
Referințe:
”Parenting necondiționat”, de Alfie Kohn
”Mami, tati, mă auziți”, de Jacques Salomé
