Frica poate fi la fel de veche ca viața de pe acest Pământ. Este o reacție fundamentală, evoluată de-a lungul istoriei biologiei pentru a proteja organismele împotriva amenințărilor percepute la adresa integrității sau existenței lor. Frica poate fi la fel de simplă ca o încremenire a antenei la un melc care este atins sau la fel de complexă precum anxietatea existențială la un om.
Gândindu-ne la circuitele creierului și la psihologia umană, unele dintre principalele substanțe chimice care contribuie la răspunsul „luptă sau fugă” sunt implicate și în alte stări emoționale pozitive, cum ar fi fericirea și entuziasmul. Deci totul are un sens anume… Starea de excitare ridicată pe care o trăim în timpul unei sperieturi poate fi trăită și dintr-o perspectivă mai pozitivă. Dar ce anume stă la baza acestei diferențieri?
Studiile cercetătorilor din domeniu și interacțiunile clinice sugerează că un factor major în modul în care trăim frica are de-a face cu contextul. Atunci când creierul nostru „gânditor” oferă feedback creierului nostru „emoțional” și ne percepem ca fiind într-un spațiu sigur, putem apoi schimba rapid modul în care trăim acea stare de excitare ridicată, trecând de la una de frică la una de bucurie sau emoție pozitivă.
Reacția de frică începe în creier și se răspândește prin corp pentru a face ajustări pentru cea mai bună reacție de apărare sau de fugă. Răspunsul de frică începe într-o regiune a creierului care se numește amigdala. Acest set de nuclei în formă de migdale din lobul temporal al creierului este dedicat detectării importanței emoționale a stimulilor – cât de mult iese ceva în evidență pentru noi. Un stimul de amenințare, cum ar fi vederea unui prădător, declanșează un răspuns de frică în amigdală care activează zonele implicate în pregătirea pentru funcțiile motorii implicate în luptă sau fugă. De asemenea, declanșează eliberarea hormonilor de stres și funcționarea sistemului nervos simpatic. Acest lucru duce la schimbări corporale care ne pregătesc să fim mai eficienți când ne aflăm în pericol:
Activarea amigdalei nu schimbă doar percepția senzațiilor corporale, ridicând pulsul şi crescând tensiunea arterială și cea musculară. Pe lângă toate acestea, ea ne transformă gândirea: cine se teme, gândeşte clar și concentrat, iar asta înseamnă că frica ne face să fim mai atenţi și, de pildă, devenim capabili să găsim mai multe greșeli decât în mod obişnuit într-un text pe care trebuie să îl revizuim. Partea negativă a acestei precizii este limitarea cu care vine la pachet; sub influența fricii nu gândim “lateral”, adică expansiv și deschis – adică nu suntem creativi.
Similar altor animale, de foarte multe ori învățăm frica prin experiențele personale, cum ar fi să fim atacați de un câine agresiv sau să observăm că alți oameni sunt atacați de un câine agresiv. Cu toate acestea, un mod evolutiv unic și fascinant de a învăța la oameni este prin instruire – învățăm din cuvintele rostite sau din notele scrise! Dacă un semn spune că ne aflăm într-o zonă cu câine periculos, apropierea de câine va declanșa un răspuns de frică.
În plus, atunci când experimentăm lucruri înfricoșătoare alături de oamenii din viața noastră, de multe ori descoperim că emoțiile pot fi contagioase într-un mod pozitiv. Suntem creaturi sociale, capabile să învățăm unul de la altul. Așadar, când ne uităm la prietena noastră din casa bântuită și care a trecut rapid de la țipat la râs, din punct de vedere social putem să înțelegem starea sa emoțională care o va influența pozitiv pe a noastră.
În timp ce fiecare dintre acești factori – contextul, distragerea atenției, învățarea socială – au potențialul de a influența modul în care trăim frica, o temă comună care îi leagă pe toți este sentimentul nostru de control. Când suntem capabili să recunoaștem ceea ce este și ce nu este o amenințare reală, redenumim o experiență și ne bucurăm de emoția acelui moment și asta înseamnă că suntem într-un loc în care ne simțim în control. Acea percepție a controlului este vitală pentru modul în care trăim și răspundem la frică. Când depășim intenția inițială de „luptă sau fugă”, resimțim adesea mulțumire, liniște, siguranță și ajungem să fim încrezători în capacitatea noastră de a ne confrunta cu lucrurile care inițial ne-au speriat.
Potrivit cercetărilor psihologice, frica este o emoție primordială care implică un răspuns biochimic universal și un răspuns emoțional individual ridicat. Frica ne avertizează asupra prezenței pericolului sau a amenințării cu un rău, indiferent dacă acel pericol este fizic sau psihologic. Uneori, frica provine din amenințări reale, dar poate proveni și din pericole imaginate. În timp ce frica este un răspuns natural la unele situații, ea poate duce, de asemenea, la stres și perturbare atunci când este extremă sau disproporționată cu amenințarea reală.
Frica poate fi, de asemenea, un simptom al unor afecțiuni de sănătate mintală, inclusiv tulburarea de panică, tulburarea de anxietate socială, fobiile și tulburarea de stres post-traumatic (PTSD).
Frica este compusă din două reacții primare la un tip de amenințare percepută: biochimică și emoțională.
Frica este o emoție naturală și un mecanism de supraviețuire. Când ne confruntăm cu o amenințare percepută, corpurile noastre răspund în moduri specifice. Reacțiile fizice la frică includ transpirație, ritm cardiac crescut și niveluri ridicate de adrenalină, care ne fac extrem de alerti.
Acest răspuns fizic este cunoscut și ca răspunsul „luptă sau fugă”, prin care corpul se pregătește fie să intre în luptă, fie să fugă. Această reacție biochimică este probabil o dezvoltare evolutivă. Este un răspuns automat care este crucial pentru supraviețuirea noastră.
Răspunsul emoțional la frică, pe de altă parte, este personalizat. Deoarece frica implică unele dintre aceleași reacții chimice din creierul nostru pe care le fac emoțiile pozitive, cum ar fi fericirea și entuziasmul, simțirea fricii în anumite circumstanțe poate fi văzută ca distracție, cum ar fi atunci când ne uităm la filme înfricoșătoare.
Unii oameni sunt căutători de adrenalină, se bucură de sporturi extreme și de alte situații emoționale care provoacă frică. Alții au o reacție negativă la sentimentul de frică, evitând cu orice preț situațiile care provoacă frică. Deși reacția fizică este aceeași, experiența fricii poate fi percepută ca pozitivă sau negativă, în funcție de persoană.
Frica implică adesea atât simptome fizice, cât și emoționale. Fiecare persoană poate experimenta frica în mod diferit, dar unele dintre semnele și simptomele comune includ:
Pe lângă simptomele fizice ale fricii, oamenii pot experimenta simptome psihologice de a fi copleșiți, supărați, senzația de a scăpa de sub control sau un sentiment de moarte iminentă.
Frica este incredibil de complexă și nu există o cauză unică, primară. Unele temeri pot rezulta din experiențe sau traume, în timp ce altele pot reprezenta o teamă de cu totul altceva, cum ar fi pierderea controlului. Unele declanșatoare comune ale fricii includ:
Anumite temeri tind să fie înnăscute și pot fi influențate evolutiv deoarece ajută la supraviețuire. Alții sunt învățați și sunt conectați la asocieri sau experiențe traumatice.
Anxietatea este o stare psihologică, fiziologică și comportamentală indusă la animale și la oameni de o amenințare la adresa bunăstării sau a supraviețuirii, reală sau potențială. Se caracterizează prin stimulare crescută, așteptare, activare autonomă și neuroendocrină și modele de comportament specifice. Funcția acestor schimbări este de a facilita cum să facem față unei situații adverse sau neașteptate.
Anxietatea patologică interferează cu capacitatea de a face față cu succes provocărilor vieții. Vulnerabilitatea la psihopatologie pare a fi o consecință a factorilor (sau trăsăturilor) predispozante care rezultă din numeroasele interacțiuni gene-mediu în timpul dezvoltării (în special în perioada perinatală) și experienței (evenimentele de viață).
Într-o carte publicată în 1878 (Physiologie des passions), Charles Letourneau, care a fost contemporan cu neuroanatomistul francez Paul Broca, a definit emoțiile ca „pasiuni de scurtă durată” și a descris o serie de semne fiziologice și răspunsuri comportamentale asociate cu emoții puternice. Emoțiile sunt „intim legate de viața organică”, a spus el, și fie au ca rezultat o „excitare anormală a rețelei nervoase”, care induce modificări ale ritmului cardiac și ale secrețiilor, fie întrerup „relația normală dintre sistemul nervos periferic și creier.” Activitatea cerebrală este concentrată pe sursa emoției; mușchii voluntari pot deveni paralizați și percepțiile senzoriale pot fi modificate, inclusiv senzația de durere fizică. Această primă fază a răspunsului emoțional este urmată de o fază reactivă, în care mușchii revin în acțiune, dar atenția rămâne în continuare foarte concentrată pe situația emoțională
Era modernă a cercetării emoțiilor a început probabil când a devenit evident că emoțiile nu sunt doar „sentimente” sau stări mentale, ci sunt însoțite de schimbări fiziologice și comportamentale care sunt parte integrantă a acestora. Acest lucru a condus progresiv la viziunea de astăzi despre emoțiile trăite sau exprimate la trei niveluri diferite, dar strâns legate între ele:
Aceste trei aspecte complementare sunt prezente chiar și în cele mai elementare emoții, cum ar fi frica.
Funcția principală a fricii și anxietății este de a acționa ca un semnal de pericol, amenințare sau conflict motivațional și de a declanșa răspunsuri adaptative adecvate. Etologii definesc frica ca fiind o stare motivațională trezită de stimuli specifici care dau naștere unui comportament defensiv sau de evadare. Tot ei au făcut, de asemenea, observația importantă că frica este adesea amestecată cu alte aspecte ale motivației. Astfel, conflictul dintre frică și comportamentul de abordare poate duce la activități de deplasare (de exemplu, auto-îngrijirea la șobolani). Astfel de activități de deplasare pot fi expresia comportamentală a unei stări de anxietate, dar anxietatea este un concept care aparent nu este folosit de etologi, poate pentru că definiția lor a fricii include de fapt toate aspectele mai biologice ale anxietății.
Mulți autori, totuși, au susținut că diferențele dintre etiologiile lor, tiparele de răspuns, cursurile de timp și intensitățile lor par să justifice o distincție clară între anxietate și frică. Deși ambele sunt semnale de alertă, ele par să pregătească organismul pentru diferite acțiuni. Anxietatea este un răspuns generalizat la o amenințare necunoscută sau un conflict intern, în timp ce frica este concentrată pe pericolul extern cunoscut. Psihologul David H. Barlow a descris anxietatea ca fiind „o structură cognitiv-afectivă unică și coerentă în cadrul sistemului nostru defensiv și motivațional. În centrul acestei structuri se află un sentiment incontrolabil concentrat în mare parte pe posibile amenințări viitoare, pericol sau alte evenimente potențial negative viitoare, în contrast cu frica, unde pericolul este prezent și iminent.”
Faptul că anxietatea și frica sunt probabil stări emoționale distincte nu exclude o oarecare suprapunere în creierul și mecanismele comportamentale subiacente. De fapt, anxietatea poate fi doar o formă mai elaborată de frică, care oferă individului o capacitate crescută de adaptare și planificare pentru viitor. Dacă acesta este cazul, ne putem aștepta ca o parte din mecanismele de mediere a fricii elaborate în timpul evoluției pentru a proteja individul de un pericol imediat au fost cumva „reciclate” pentru a dezvolta sistemele sofisticate necesare pentru a ne proteja de amenințări mai îndepărtate sau virtuale.
Diferența dintre frică și anxietate se bazează și pe o diferență între emoții funcționale vs excesive și disfuncționale. Frica este o reacție emoțională la un pericol specific, real, în timp ce anxietatea este o teamă excesivă și neconcentrată care poate fi declanșată de o varietate de stimuli. Anxietatea cauzată de stres poate persista mult timp după ce declanșatorul este îndepărtat sau poate apărea fără niciun declanșator.
Aceste excese de sentimente de anxietate la evenimente aparent normale sunt clasificate ca tulburări de anxietate atunci când încep să interfereze cu viața de zi cu zi, cum ar fi întâlnirile la doctor, cumpărăturile în magazine aglomerate sau viața socială. De exemplu, aproximativ 20% dintre indivizii din SUA prezintă simptome ale unei tulburări de anxietate în timpul vieții.
Curajul și frica nu se elimină reciproc. Frica este o emoție inerentă existenței umane, iar curajul este înaintarea către ceva sau realizarea a ceva în pofida fricii ‒ „Este frica căreia îi reziști un minut mai mult“, după cum afirmă George S. Patton.
Expunerea repetată la situații similare duce la familiaritate și asta poate reduce dramatic răspunsul la frică. Această abordare formează baza unor tratamente pentru fobie, care depind de minimizarea răspunsului la frică, făcându-l să se resimtă ca fiind familiar. Dacă suferim de anxietate generalizată, de frici, de fobii este important să:
A trăi sub influența anxietății și a fricii ne poate priva de experiențe palpabile de fericire și împlinire.”Câștigi putere, curaj și încredere prin fiecare experiență în care te oprești cu adevărat să privești frica în față. Ești capabil să-ți spui: Am trăit prin această groază. Pot să suport următorul lucru care vine” (Eleanor Roosevelt
Referințe:
”Inteligență emoțională” de Daniel Goleman
”Cum să-ți controlezi anxietatea”, de Bret A. Moore
”Îmblânzirea anxietății”, de Judson Brewer
