Nu e nimic nou, singurătatea. Artiștii scriu și cântă despre asta de secole, în ciuda faptului că starea istorică a fost împinsă într-un colț ca un ciudat jenant al naturii. Recent, însă, singurătatea, ca și alte tulburări de comportament mental și emoțional, a ieșit la lumina zilei. A devenit un subiect fierbinte care a câștigat teren în studii semnificative, statistici surprinzătoare și dezvăluiri ale sale severe și chiar mortale consecințe.
Psihologii și specialiștii în neuroștiință socială se referă adesea la singurătate ca fiind izolare dureroasă. Accentul pus pe dureros este acolo pentru a face o distincție clară între singurătate – starea de a fi singur – și singurătatea subiectivă, care este sentimentul stresant care vine din așteptările neîmplinite cu privire la tipurile de relații interpersonale pe care dorim să le avem.
Un sfert dintre noi ne simțim singuri, o creștere de 10% față de acum câțiva ani, suntem în punctul în care deși, aparent, avem cele mai multe și diverse mijloace de conectare, ne găsim la un maxim al înstrăinării și al singurătății.
Suntem o specie socială, așa că ne bazăm de la sine pe ceilalți pentru a ne simți în siguranță. Este parte din noi această nevoie de a face parte dintr-o conexiune, dintr-un trib, de a aparține… Prin acest sentiment de aparținere se materializează, de fapt, unul din scopurile noastre pe acest Pământ și anume, să ”ne lăsăm” amprenta asupra celor in jur.
SINGURĂTATEA este o experiență subiectivă – o parte din ceea ce face o atât de greu de identificat. „Dacă ești pe Marte și ai cel mai puternic telescop care poate privi prin pereți, poți găsi toți oamenii izolați de pe planeta Pământ”, spunea Jeremy Nobel, lector la Harvard T.H. Chan School of Public Health (HSPH) care predă un curs despre singurătate.
Opusul este, de asemenea, adevărat, spune Robert Waldinger, profesor de psihiatrie și psihiatru la Spitalul General din Massachusetts (MGH). „Probabil ați cunoscut oameni care par să aibă mulți prieteni, dar când vorbesc despre asta, ei vor spune <<Nu prea simt că cineva mă cunoaște>> sau <<Nu mă simt cu adevărat aproape multor oameni.>>”
Psihologii sociali definesc singurătatea ca fiind decalajul dintre conexiunile sociale pe care ne-am dori să le avem și cele pe care simțim că le experimentăm.
COVID-19 a împins singurătatea și mai mult în conversația publică, deoarece oamenii din toată țara au rămas acasă, temându-se să contracteze un virus mortal și să nu contribuie la răspândirea acestuia. Termeni precum „distanțare socială”, „autoizolare” și „adăpost pe loc” accentuează ideea că COVID-19 ar putea avea implicații sociale profunde. „O consecință adversă majoră a pandemiei de COVID-19 este probabil să fie creșterea izolării sociale și a singurătății”, au susținut mai mulți profesori de la The Lancet Psychiatry. „Suntem cu toții singuri acum”, a scris romanciera Olivia Laing într-o rubrică din New York Times la câteva zile după începerea blocajelor.
SINGURĂTATEA nu este monolitică. Când majoritatea oamenilor se gândesc la acest sentiment, se gândesc la ceea ce Nobel numește singurătate psihologică sau interpersonală. „De exemplu, „Am un prieten? Am pe cineva căruia să-i spun necazurile mele?”, spune el. Dar există și singurătatea existențială: „Mă încadrez în univers? Viața mea are vreun sens, scop, greutate, valență, misiune?” El găsește astfel de întrebări deosebit de supărătoare pentru tinerii cu vârsta între 18 și 24 de ani, care sunt, au arătat studiile, cel mai singuratic grup. Al treilea tip de singurătate este cea socială: „Dacă intru într-o cameră, sosirea mea este anticipată și binevenită?” Prejudecățile pot spori acest tip de singurătate, ne spune Nobel, în special prin rasism. „Dar depășește preferințele de rasă, clasă și gen”, adaugă el. „Afectează pe oricine supus excluderii, inclusiv persoanele care nu îndeplinesc standardele noastre de frumusețe, persoanele cu dizabilități, chiar și mulți adulți în vârstă… Societatea exclude în mod sistematic oamenii, deseori.”
SINGURĂTATEA este sentimentul subiectiv de a avea legături sociale inadecvate. De ce a crescut acest sentiment în ultimele decenii? Parțial pentru că oamenii sunt mai mobili din punct de vedere geografic și, prin urmare, este mai probabil să trăiască separat de prieteni și familie. În spațiul de lucru, noi modele de lucru — cum ar fi telecommuting și unele aranjamente de contractare la cerere „economia gig” – au creat flexibilitate, dar adesea reduc oportunitățile de interacțiune și relații personale. Și chiar și munca la birou nu garantează conexiuni semnificative: oamenii stau într-un birou plin de colegii de muncă, chiar și în spațiile de lucru în plan deschis, dar toată lumea se uită la computer sau se ocupă de sarcini și întâlniri în care oportunitățile de conectare sunt rare. Acest “spirală emoțională” ne poate convinge că nu contăm pentru nimeni și că suntem mai puțini demni de-a fi valoroși și iubiți, întorcându-ne din ce în ce mai spre interior și îndepărtându-ne de relațiile de care avem cea mai mare nevoie.
Unul dintre cele mai interesante studii în domeniu a fost publicat în 2017 de către LeRoy et al. (2017) și afirmă că percepția singurătății este mai puternic legată – decât izolarea socială măsurată obiectiv – de simptomele de boală măsurate subiectiv. Cercetătorii din acest studiu au evaluat nivelul de singurătate a 213 persoane și mărimea rețelelor lor sociale. Ulterior, le-au dat niște picături nazale care conțineau virusul comun al răcelii și i-au ținut în carantină într-un hotel timp de 5 zile pentru a le monitoriza simptomele. Toate persoanele din studiu puteau să se îmbolnăvească la fel de rău, însă cei care au afirmat că se simt mai singuri au raportat niveluri mai ridicate ale simptomatologiei răcelii, decât cei care au afirmat că nu sunt singuri. Rezultatul a fost similar, indiferent de mărimea rețelei sociale a participanților. Prin prisma acestor rezultate putem să ne gândim că nu numărul persoanelor este cel care determină sentimentul de siguranță sau apartenență, ci cât de conectați ne simțim cu cei cu care avem cele mai importante relații.
Forbes a raportat în mai 2019 că singurătatea îi îngrijorează pe majoritatea oamenilor mai mult decât șomajul, decât lipsa de adăpost sau decât un diagnostic de cancer.
„Generația Z” (adulții cu vârsta cuprinsă între 18 și 22 de ani) este cea mai singură generație.
În toamna anului 2018, National College Health Assessment a Asociației Americane de Sănătate, rezultatele unui sondaj legat de singurătate au raportat că 63,2% dintre studenții respondenți au răspuns cu „da” la întrebarea ”te-ai simțit foarte singur oricând în ultimele 12 luni?”. Potrivit unui raport din 2018 al Henry J. Kaiser Family Foundation, 22% dintre adulții din Statele Unite spun că adesea sau întotdeauna se simt singuri sau izolați social. Un sondaj național din 2019 condus de asigurătorul de sănătate Cigna a constatat că 61% dintre americani au declarat că se simt singuri. În 2017, fostul chirurg general al SUA Vivek Murthy ’97 a numit singurătatea o „epidemie” de sănătate publică.
Implicațiile singurătății asupra sănătății au devenit mai clare în timp. Potrivit cercetării lui Julianne Holt-Lunstad, profesor de psihologie și neuroștiințe la Universitatea Brigham Young, și a colegilor, riscul crescut de mortalitate prin singurătate este egal cu cel al fumatului a 15 țigări pe zi sau al alcoolului și depășește riscurile pentru sănătate asociate cu obezitatea. Cercetătorii studiază acum în mod activ mecanismele prin care singurătatea afectează sănătatea, inclusiv relația acesteia cu inflamația și modificările dăunătoare ale expresiei ADN-ului. „Dacă ești stresat cronic, corpul tău poate fi într-un răspuns la nivel scăzut de luptă sau fugi tot timpul”, ne explică Waldinger. „Deci, la ceea ce ne uităm este dacă unii oameni sunt într-o stare cronică de inflamație ușoară.”
Cercetările disponibile arată că legăturile sociale sunt importante pentru bunăstarea noastră. A avea sprijin din partea familiei și a prietenilor este important pentru fericirea și sănătatea noastră și este, de asemenea, esențială pentru capacitatea noastră de a împărtăși informații, de a învăța de la alții și de a profita de oportunitățile economice.
Există o cantitate imensă de dovezi care arată că persoanele care raportează sentimente de singurătate au mai multe șanse de a avea probleme de sănătate mai târziu în viață.
Există o teorie și o explicație credibilă a mecanismelor biologice, prin care izolarea poate declanșa supravegherea inconștientă a amenințărilor sociale, producând prejudecăți cognitive, reducând somnul și afectând hormonii.
Nu există nicio scăpare: singurătatea a devenit o epidemie în creștere. În prezent ea este privită de către specialiști ca fiind un simptom al sauprecursor al unor probleme mai mari, inclusiv:
Noreena Hertz, scriitor și profesor universitar, în cartea sa “Secolul singurătății” spune :” singurătatea a făcut din noi mai degrabă rivali, nu colaboratori, consumatori, nu cetățeni, indivizi obsedați să acumuleze, nu să împartă, să ia, nu să dea (…) indivizi mult prea ocupați nu doar pentru a-și ajuta vecinii, ci și pentru a le ști măcar numele.”
Putem fi noi oamenii din jurul altora și le putem permite celorlalți să se aproapie și să vină în jurul nostru. Nu e întotdeauna ușor, nu e întotdeauna la îndemână, dar relațiile sunt ca o licărire acolo într-un capăt de tunel, care ne pot susține și ghida, apropierea și relațiile ne pun față în față cu această conștientizare a faptului că e posibil să creștem oriunde indiferent de circumstanțe.
Referințe:
“Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare”, de Johann Hari
“Singuratate. Natura umana si nevoia de conexiune sociala”, de John T. CACIOPPO si William PATRICK
„Secolul singuratatii. O pledoarie pentru relatiile interumane”, de Noreena Hertz
