Tiparele de atașament au o mare tendință de a persista de-a lungul generațiilor. Puterea atașamentului nu poate fi contestată. Mica copilărie este văzută precum un epicentru al viitoarei personalități a copilului și de aceea este important să îi acordăm importanța care i se cuvine pentru ca energia pe care o va emana de-a lungul anilor să fie una cu impact pozitiv asupra adultului care se va dezvolta. Psihologia spune că dezvoltarea sănătoasă a ființei umane se manifestă atunci când omul își atinge potențialul, când trăiește în prezent, când exprimă încredere de sine și eficiență, când dispune de relații sănătoase cu cei din jur. Dar cum ajungem la un astfel de deziderat?
Copiii se nasc echipați cu o serie de comportamente înnăscute pentru a-și maximiza supraviețuirea. Comportamentul de atașament îi permite copilului să-i atragă pe alții spre ei în momente de nevoie sau de suferință (Fonagy și colab., 1995). Bebelușii care experimentează o relație de atașament sigură dezvoltă o așteptare destul de fermă de a se simți protejați și în siguranță, ceea ce le permite, la rândul său, să-și exploreze lumea cu mai multă încredere. Dr. Daniel J. Siegel, profesor clinic de psihiatrie la Școala de Medicină UCLA, spunea că experientele trăite în primele clipe de viață alături de părinte influențează felul în care copiii mai târziu vor ajunge să se privească pe ei înșiși și pe cei din jur.
Cele mai puternice legături conceptuale dintre creier și minte – și dintre neuroștiințe și psihoterapie – au fost create de Allan Schore și Daniel Siegel. Acesta din urmă ne arată că ceea ce se înregistrează la nivel mental și corporal ca ”experiență” corespunde la nivel neuronal cu modelele de activare sau declanșare a celulelor cerebrale. Asta înseamnă că atât din punct de vedere neurobiologic, cât și psihologic, experiența cea mai importantă și cu cea mai mare influență este cea care apare, spre bine sau spre rău, în contextul relațiilor de atașament.
Stilul de atașament al copilului este indiscutabil unul dintre cei mai importanți factori din viața acestuia. Copiii cu un atașament sigur, potrivit studiilor de specialitate, sunt cei care-și ating potențialul intelectual, au relații funcționale cu ceilalți, sunt respectuoși cu semenii și își gestionează bine propriile emoții. Iar predictorul cel mai important pentru atașamentul sigur al copilului este influențat, nu de experiențele de viață ale părintelui, ci – de sensul pe care părintele îl dă propriei copilării și poveștii personale de viață.
Psihologul Mary Ainsworth a condus cercetări inovatoare în anii 1970 care au condus-o în cele din urmă să dezvolte teoria atașamentului. Ainsworth a efectuat experimente cu bebeluși pentru a observa modul în care legătura lor cu îngrijitorii lor i-a afectat. Denumită „Situația ciudată”, Ainsworth a observat răspunsurile bebelușilor atât atunci când îngrijitorul lor a părăsit camera, cât și când îngrijitorul lor a părăsit camera când un străin era acolo. Ainsworth a concluzionat că legătura dintre îngrijitor și copil modelează bunăstarea emoțională a copilului și capacitatea de a forma relații sănătoase. Această legătură, sau atașament, se formează prin îngrijirea copilului de către îngrijitor în primul an de viață și are un impact de durată asupra adaptării la copilărie și la vârsta adultă.
Conform teoriei atașamentului lui Ainsworth, o figură de atașament este adesea mama unui copil, dar poate fi orice îngrijitor principal, cum ar fi o figură tată, un bunic, un frate sau un îngrijitor adoptat. Această figură de atașament ar trebui să fie un furnizor stabil și o prezență calmă pentru copil. Aceasta înseamnă că bebelușul trebuie să poată conta pe figura sa de atașament pentru a se atașa în siguranță. Iar acest atașament ar trebui să-l ajute pe copil să-și regleze emoțiile și să se simtă confortabil să-și exploreze mediul pe măsură ce crește.
Teoria atașamentului descrie modurile în care indivizii își gestionează cele mai intime relații cu figurile lor de atașament (părinții, copiii și partenerii lor de viață). Dar, pe măsură ce s-a dezvoltat o înțelegere din ce în ce mai sofisticată a relației dintre dezvoltarea timpurie a creierului, experiențele psihosociale timpurii și psihopatologia dezvoltării, a devenit, de asemenea, clar că rolul atașamentului la oameni depășește semnificativ scopul său evolutiv primar, supraviețuirea imediată a unui copil. (Crittenden, 1999; Perry, 2009; Siegel, 2001; Van der Kolk et al., 1991).
De la naștere, interacțiunile unui copil cu îngrijitorii lor primari vor stabili o bază pentru dezvoltarea personalității și vor modela relațiile ulterioare, așteptările de acceptare socială și atitudinea față de respingere. Prin interacțiunea cu ceilalți, bebelușii învață despre rolul lor în relație și în timp încep să dea sens propriilor stări psihologice și ale celorlalți (Fonagy et al., 2002).
Relația de atașament rămâne necesară pe parcursul întregii vieți, dar în copilărie și adolescență are însemnătatea cea mai mare, copilul simțind că existența și starea sa de bine sunt posibile doar dacă nevoia de conectare îi este îndeplinită. De aceea, orice strategie forțată de impunere a independenței sau a autonomiei poate cauza mai multe daune, decât beneficii.
O bază sigură se formează atunci când figura de atașament oferă stabilitate și siguranță în momentele de stres, ceea ce îi permite copilului să exploreze împrejurimile. Ainsworth și alții subliniază, de asemenea, importanța sensibilității parentale pentru ca un copil să formeze o bază sigură (Ainsworth, 1993). Sensibilitatea este definită ca fiind abilitatea părinților de a răspunde nevoilor și indicațiilor particulare ale unui copil în parte. Capacitatea părintelui de a face acest lucru are loc sau este influențată de contextul sistemic (adică factorii de stres contextuali, istoricul personal, relația de cuplu etc).
Ca răspuns la comportamentul parental, copilul creează un set de modele mentale ale lui însuși și ale altora în interacțiunile sociale („modele de lucru interne”), bazate pe interacțiuni repetate cu alte persoane semnificative (Bowlby, 1973). Aceste relații timpurii de atașament sunt considerate a fi cruciale pentru relațiile sociale ulterioare, dobândirea capacităților de reglare emoțională și a stresului, autocontrol, mentalizare și maturitate emoțională. Prin urmare, un copil care dezvoltă atașamente nesigure sau dezorganizate, posibil din cauza neglijenței sau pentru că a fost plasat în numeroase case de plasament, are mai multe șanse să întâmpine dificultăți emoționale și comportamentale.
Evaluarea tiparelor de atașament este complexă. Atașamentul este evaluat pentru calitatea sau modelul său, nu cantitativ pentru intensitatea sa și există diferite moduri de evaluare a atașamentului care sunt adecvate diferitelor vârste pe baza comportamentului observat, a reprezentării relațiilor de atașament și a coerenței relatării copilului cu privire la relațiile lor de atașament. Pe baza studiilor longitudinale și a evaluărilor concurente folosind metode diferite, se presupune că diferitele metode măsoară același concept.
Se estimează că aproximativ două treimi dintre copiii din eșantioanele populației au un model sigur de atașament, deși aceasta scade rapid la aproximativ o treime în populațiile dezavantajate și mai puțin la populațiile maltratate.
Estimările sugerează că aproximativ 8–10% dintre copii sunt nesiguri-ambivalenți și aproximativ 9% dintre copii sunt nesiguri-evitanți.
Din literatura de specialitate pare clar că dificultățile de atașament sunt cauzate aproape întotdeauna de educația parentală inadecvată; studiile genetice comportamentale arată o influență genetică foarte mică asupra tiparelor de atașament, astfel încât este rar să se observe dificultăți semnificative de atașament în contextul parentalității sensibile și receptive din punct de vedere normativ. Astfel, copiii cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și autism au de obicei atașamente sigure față de părinți.
Există o literatură în creștere cu privire la efectele neurobiologice ale abuzului și neglijării copiilor. Maltratarea copiilor este stresantă, adesea repetitivă sau persistentă și poate fi traumatogenă. Abuzatorii sau cei care neglijează copilul sunt cel mai adesea și persoane de atașament primar. Având în vedere asocierea cauzală puternică dintre maltratarea copilului și dificultățile de atașament, este probabil ca modificările neurobiologice asociate cu maltratarea să se regăsească la copiii cu dificultăți de atașament. Cu toate acestea, aceste modificări nu sunt explicații ale dificultăților de atașament.
Atașamentul sigur este cea mai sănătoasă formă de atașament. Acesta descrie un atașament în care un copil se simte mângâiat de prezența îngrijitorului său.
Atașamentul sigur este văzut ca fiind crucial pentru dezvoltarea sănătoasă deoarece are un impact de durată asupra unui individ. Crescând cu un sentiment de stabilitate și grijă, copiilor atașați în siguranță le este mai ușor să investigheze și să interacționeze cu lumea din jurul lor.
La vârsta adultă, atașamentul sigur se traduce prin:
Noi, părinții, suntem adesea stresați cu privire la ceea ce este mai bine pentru proprii copii. Copilăria timpurie este un moment esențial pentru a crea o legătură sigură cu ei. În viața de zi cu zi, bebelușii folosesc plânsul sau râsul pentru a comunica cu noi. Modul în care le răspundem le va modela atașamentul. Ce trebuie să luăm în considerare în acest proces de creare și modelare a atașamentului?
Conexiunea umană este fundamentală pentru sănătatea și bunăstarea noastră. Cu toții suntem afectați de cei pe care îi ținem aproape. Încurajarea relațiilor vine în mod natural pentru unii oameni, în timp ce poate fi o provocare constantă pentru alții. Din ziua în care ne naștem, legătura pe care o avem sau ne lipsește cu părinții noștri ne afectează dezvoltarea. Acest lucru continuă să afecteze capacitatea noastră de a forma legături cu alții dincolo de îngrijitorii noștri. A avea un atașament sigur cu părinții ne ajută să creăm legături sănătoase în toate relațiile viitoare.
Referințe:
”Atașamentul în psihoterapie”, de David J. Wallin