Uneori, durerea este foarte profundă, cum ar fi atunci când un soț sau un părinte ne trădează încrederea, sau când suntem victimele unei infracțiuni sau când am fost agresați aspru. Oricine dintre noi a suferit pe parcursul vieții o rănire gravă. Oricine dintre noi știe că atunci când lumea noastră interioară este puternic perturbată, este dificil să ne concentrăm asupra altceva decât asupra emoțiilor puternice pe care le resimțim…
Iertarea este un medicament puternic pentru asta. Când viața ne lovește, nu există nimic la fel de eficient ca iertarea pentru vindecarea rănilor adânci. Mulți oameni au concepții greșite cu privire la ceea ce înseamnă cu adevărat iertarea – și s-ar putea ca din neștiință să o evite. Alții ar putea dori să ierte, dar se întreabă dacă pot sau nu face asta cu adevărat. Iertarea nu vine neapărat ușor, dar este posibil pentru mulți dintre noi să o realizăm, dacă avem instrumentele potrivite și dacă suntem dispuși să depunem efort. Înțelegerea unor circumstanțe, nu înseamnă justificarea acelor circumstanțe. Iertarea unui om, nu înseamnă absolvirea acestuia de rolul pe care acesta l-a avut în a produce suferință sau neplăcere. În iertare nu ignorăm, ci alegem să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat.
Iertarea este un proces, în primul rând. Există procesul intrapersonal, cum ar fi eliberarea furiei și a iertării interpersonale, care îl implică pe transgresor și nu este întotdeauna necesar. Recunoașterea faptului că iertarea interpersonală poate fi condiționată și nu întotdeauna posibilă este esențială. Iertarea condiționată nu este iertarea reală pentru că adevărata iertare este un serviciu pentru noi înșine, este vorba despre propriul nostru proces intern. Există mai multe abordări diferite ale procesului de iertare, iar analiza perspectivei pozitive s-a dovedit a fi una dintre cele mai eficiente modalități de a practica iertarea, deoarece ne permite să ne conectăm la transgresor ca ființă umană (McCullough, 2008). Mai multe studii privind comunicarea eficientă și terapia de cuplu susțin aceste afirmații.
Iertarea este un construct psihologic complex, iar cercetătorii care studiază iertarea subliniază diferite aspecte ale acesteia atunci când își formulează teoriile. În timp ce iertarea poate fi înțeleasă ca un răspuns situațional și ca o abilitate care poate fi învățată, ea este, de asemenea, influențată în mare măsură de un aspect al personalității cuiva și ca atare numită iertarea trăsăturii.
Unii dintre noi sunt pur și simplu mai iertători decât alții, iar psihologia atribuie acest lucru diferențelor de personalitate și altor calități dispoziționale care tind să fie stabile în timp.
Studiile au arătat că a-i ierta pe alții produce beneficii psihologice puternice pentru cel care iartă. S-a demonstrat că scade depresia, anxietatea, furia nesănătoasă și simptomele PTSD. Dar nu iertăm doar să ne ajutăm pe noi înșine. Iertarea poate duce la vindecare psihologică, da; dar, în esența sa, nu este ceva despre tine sau făcut pentru tine. Este ceva pe care îl extinzi către o altă persoană, pentru că recunoști, în timp, că este cel mai bun răspuns la situație.
Studiile despre post-ostilitate arată că atunci când ne gândim la cei pe care îi urâm sau față de care ne-am asumat poziția de a fi neiertători, propriul corp este invadat de hormoni ai stresului, răspunzând printr-o mânie inflamată. Toate această stare de agitație ne crește tensiunea arterială și ne afectează eficiența imunitară. Cu cât rămânem mai mult în această stare de surescitare și de furie mută, cu atât mai mari sunt riscurile unor consecințe biologice de durată.
Deși iertarea a fost un concept important în multe practici religioase și spirituale de milenii, este destul de nou ca obiect de cercetare psihologică. Cu toate acestea, există deja câteva modele diferite de iertare:
● Baumeister, Exline și Sommer au fost primii care au făcut diferența între modelele de iertare intra și interpersonală și au propus procesul de iertare ca pe un continuum de iertare tăcută și sfințită pe de o parte, față de iertarea deplină la celălalt capăt al spectrului (1998).
● Sapolsky (Sapolsky, & Share, 2004) și de Waal (de Waal și Pokorny, 2005), de exemplu, au creat un model bazat pe reconciliere, în care accentul s-a pus pe ritualurile de reconciliere. Ei au susținut că aceste ritualuri se bazează pe teoria evoluției și au fost utilizate în mod eficient pentru a stimula repararea în relații.
● Modelele de iertare intrapersonală sunt exemplificate de modelul de iertare al lui Worthington pentru a face față stresului. Modelul său timpuriu s-a bazat pe modelul clasic de condiționare, în care explicația sa despre iertare era pur și simplu despre modul în care transgresiunea provoacă durere emoțională. Aici, iertarea a fost definită ca declanșarea unui răspuns emoțional în care stingerea unui astfel de răspuns ar fi iertarea până când va fi declanșată din nou. Modelul nu a recunoscut inițial complexitatea cognitivă, exercitarea puterii de voință sau nuanțele situației. În cele din urmă, a evoluat într-un model REACH cuprinzător, discutat mai jos, ca exemplu al procesului de iertare, care folosește mai multe metode pentru a încuraja iertarea.
● Metoda de comunicare a lui John Gottman subliniază că ambele părți ale poveștii sunt valide și că recunoașterea perspectivei celeilalte părți poate contribui, de asemenea, la ușurarea procesului de iertare emoțională (1999)
● Abordarea comunicării non-violente a lui Marshall Rosenberg explică modul în care definirea nevoilor celeilalte părți poate fi utilă pentru a învăța cum să luăm perspectiva altuia (2003).
Iertarea este o alegere pe care o facem iar și iar. Poate fi o perspectivă proaspătă sau o distanță sănătoasă; ca o cameră liniștită cu vedere la lumea complexității și a conflictului.
Iertarea poate fi un cadou pentru noi sau pentru alții, dar poate fi și o calitate care descrie o relație în care trebuie să fim capabili de autoiertare pentru a-i ierta pe ceilalți. Dacă speranța ne dă aripi, iertarea va fi adesea ceea ce vom avea nevoie pentru a ”decola”. Ca aspect al rezilienței și o măsură a flexibilității psihologice, iertarea este cel mai bine cultivată ca practică continuă.
Iertarea este adesea definită ca un proces intern individual, voluntar, de a renunța la sentimentele și gândurile de resentimente, amărăciune, furie și nevoia de răzbunare față de cineva despre care credem că ne-a greșit, inclusiv pe noi înșine. Abilitatea de a se ierta pe sine sau forțele universului (soarta sau Dumnezeu) este, de asemenea, o parte importantă a cultivării iertării.
Capacitatea noastră de iertare este o parte a naturii umane care a evoluat în procesul de selecție naturală și, conform științei evoluționiste, s-a dezvoltat în același mod ca și tendința noastră spre răzbunare. Atât iertarea, cât și răzbunarea sunt instincte sociale care au rezolvat probleme pentru oamenii ancestrali. Deși ambele sunt aspecte fixe ale naturii umane, aceste capacități pot fi modificate, ceea ce ne dă speranța că putem face din lume un loc mai iertător și mai puțin răzbunător (McCullough, 2008).
Isabelle Filliozat autoarea cărții “Te detest, te iubesc” spune “Iertarea înseamnă mai degrabă să te vezi pe tine decât să-l înțelegi pe celălalt. Uneori, din dorința de a ierta, ne pierdem în poveștile celorlalți și pierdem din vedere povestea și emoțiile noastre. A ierta înseamnă mai mult decât a spune că îl înțelegem sau că empatizăm cu celălalt. Înseamnă a vedea ce ni s-a întâmplat nouă, a sta cu rana noastră și, abia apoi, a ne uita la celălalt. Când sărim direct la a înțelege, a scuza, evităm de fapt să ne confruntăm cu propria suferința.
Iertarea nu e un scop, este o decizie pe care o iei abia după ce ai parcurs invers procesul durerii, te-ai uitat înăuntru tău și te-ai confruntat cu nedreptatea pe care ai simțit-o, cu furia pe care nu ai fost lăsat să o exprimi, cu toate emoțiile care ți-au fost interzise. Poți accepta că ai parcurs anumite experiențe și le poți depăși, fără să ierți.”
Iertarea nu înseamnă a scuza o ofensă sau a uita de ea. De asemenea, nu este același lucru cu reconcilierea, deși aceasta poate avea loc ca parte a procesului de iertare. Unii susțin, de asemenea, că iertarea decizională și numeroasele ei forme pot fi uneori confundate cu iertarea (Worthington & Scherer, 2004). Administrarea justiției, de exemplu, poate rezolva conflictul și poate stabili scorul luând răzbunarea din mâinile unui individ și punând-o în mâinile societății. Iertarea adevărată este însă un proces individual și intern, iar administrarea justiției este doar o soluție externă la un eveniment intern care rareori satisface complexitățile implicate în proces.
Tolerarea situației sau orice formă de negare și suprimare a emoțiilor care creează mai mult stres nu sunt, de asemenea, forme eficiente de coping și iertare. În cele din urmă, îngăduința care justifică ofensa și scuzarea care implică schimbarea vinei, nu sunt altceva decât forme de autoînșelare care încurajează un sentiment mai profund de victimizare (McCullough, & Witvliet, 2002).
• Să aflăm ce este iertarea și de ce contează
Iertarea este despre bunătate, despre extinderea compasiunii și înțelegerii asupra celor care ne-au făcut rău, chiar dacă ei nu „merită” (cu sens peiorativ, desigur). A ierta nu este despre a găsi scuze pentru comportamentul persoanei ofensatoare sau de a pretinde că nu s-a întâmplat. Iertarea este un proces cu mulți pași care deseori decurg într-un mod neliniar.
Totodată, iertarea este un proces cu dublu rol… Ne poate ajuta să ne creștem stima de sine și să ne dea un sentiment de forță interioară și siguranță. Putem inversa minciunile pe care ni le spunem adesea atunci când cineva ne-a rănit profund – minciuni de genul, sunt învins sau nu sunt demn. În acest context, intră în acțiune și iertarea de sine care presupune a fi blânzi cu noi înșine.
De asemenea, putem face o practică în a recunoaște că fiecare persoană este unică, specială și de neînlocuit. Putem ajunge la asta prin credințe religioase sau o filozofie umanistă sau chiar prin credința noastră în evoluție și dezvoltare continuă. Este important să cultivăm această mentalitate de a prețui umanitatea noastră, astfel încât să devină mult mai greu a defini pe cineva ca fiind nedemn din cauză că ne-a rănit.
• Să devenim mai conștienți de ce anume ne-a neîndreptățit
Aproape toată lumea s-a simțit nedreptățit de cineva. Ar putea fi un fost coleg de muncă, prieten sau membru al familiei. „A ierta o persoană care ți-a greșit nu este niciodată ușor, dar a insista asupra acelor evenimente și a le retrăi din nou și din nou îți poate umple mintea cu gânduri negative și mânie reprimată”, ne spune Dr. Tyler VanderWeele, co-director al Inițiativei pentru Sănătate, Religie și spiritualitate la Harvard T.H. Şcoala de Sănătate Publică Chan. „Cu toate acestea, când înveți să ierți, nu mai ești prins de acțiunile trecute ale altora și te poți simți în sfârșit liber.”
• Să învățăm să renunțăm
Iertarea forțată, impusă de tine însuți sau de altcineva, este traumatizantă și non-vindecătoare. Iertarea vine de la sine fără un efort cognitiv, fără a face un scop din ea, atunci când ne ocupăm de acea rană emoțională pe care o tot acoperim cu “timpul le vindecă pe toate”, “asta a fost demult…”, “trebuie să trec peste asta”.
• Să schimbăm perspectiva lumii noastre interioare
Pentru a practica iertarea, este de ajutor dacă lucrăm la schimbarea pozitivă a lumii interioare, învățând să fim „apți iertători”. Așa cum începem cu o nouă rutină de exerciții fizice, ne ajută să ne construim încet mușchii inimii iertătoare, încorporând „antrenamente” regulate în viața de zi cu zi.
Putem începe prin angajamentul de a nu face rău – cu alte cuvinte, făcând un efort conștient de a nu vorbi în mod disprețuitor despre cei care ne-au rănit. Nu trebuie să spunem lucruri bune, dar, dacă ne abținem de la a vorbi negativ, hrănim partea mai iertătoare a minții și a inimii noastre.
• Să căutăm mereu o soluție care să ne ajute în procesul iertării
Una dintre cele mai bune modalități de a practica iertarea este cu metoda REACH. REACH înseamnă Recall, Emphasize, Altruistic gift, Commit, and Hold.
✔ Să ne amintim. Primul pas este să ne reamintim fapta greșită într-un mod obiectiv. Scopul nu este să ne gândim la persoană respectivă dintr-o lumină negativă și nici să ne ”tăvălim” în autocompătimire și în rol de victimă absolută, ci să ajungem la o înțelegere clară a greșelii care a fost făcută. Este important să practicăm vizualizarea persoanei și situația și toate sentimentele care au venit către noi odată cu ea.
✔ Să empatizăm. Pasul al doilea este să încercăm să înțelegem punctul de vedere al celeilalte persoane cu privire la motivul pentru care ne-a rănit, dar fără a minimiza greșeala făcută. Uneori, greșeala nu este personală, ci aceasta a survenit din cauza realității pe care o trăiește de fapt cealaltă persoană. „Oamenii care îi atacă pe alții sunt uneori într-o stare de frică, îngrijorare și rănire”, spune dr. VanderWeele.
✔ Să fim altruiști. Acest pas este despre abordarea propriilor greșeli. Să ne amintim de un context în care am tratat dur pe cineva și am fost iertați. Cum am reușit să explicăm modul în care am acționat? De ce am acționat astfel? Ce am simțit când am acționat? De ce nu am fost capabili să ne oprim înainte de a-l răni pe cel din fața noastră? Recunoașterea acestui lucru ne ajută să realizăm că iertarea este un dar altruist pe care îl putem oferi altora.
✔ Să ne angajăm să iertăm. În acest pas, putem, de exemplu, să scriem despre ce simțim că presupune a ierta într-un jurnal sau într-o scrisoare pe care să nu o trimitem persoanei în cauză. „Acest lucru ajută la partea decizională a iertării”, spune dr. VanderWeele.
✔ Să ne ”ținem” de iertare. În cele din urmă, cel mai dificil este să ne ”ținem” de iertarea noastră. Acest pas este greu deoarece de multe ori amintirile evenimentului vor reveni și acest lucru se poate întâmpla și în contexte în care ne simțim vulnerabili. „Iertarea nu este ștergere, nu este uitare… Mai degrabă, este vorba despre schimbarea reacției la acele amintiri”.
Există două părți ale iertării: iertarea decizională și iertarea emoțională.
Iertarea decizională implică o alegere conștientă de a înlocui voința rea cu voința bună. „Nu vă mai doriți să se întâmple lucruri rele acelei persoane”, spune dr. VanderWeele. „Acest lucru este adesea mai rapid și mai ușor de realizat.”
Iertarea emoțională presupune să ne îndepărtăm de acele sentimente negative pe care le resimțim. „Iertarea emoțională este mult mai grea și durează mai mult, deoarece este obișnuit ca acele sentimente să revină în mod regulat”, ne spune dr. VanderWeele.
Practicarea iertării poate avea beneficii puternice pentru sănătate. Studiile observaționale sugerează că iertarea este asociată cu
● niveluri mai scăzute de depresie, anxietate și ostilitate
● reducerea abuzului de substanțe
● stima de sine mai mare
● mai mare satisfacție de viață.
Iertarea poate să fie un mod de a privi viaţa, pe ceilalţi şi pe sine.
