Curiozitatea este un element de bază al cunoașterii mediului înconjurător, dar funcția sa biologică, mecanismele și suportul neuronal sunt încă slab înțelese. Cu toate acestea, cu toții știm că a fi curioși reprezintă un motivator esențial pentru învățare, are influență în luarea deciziilor și este crucial pentru o dezvoltare sănătoasă. Un factor care ne limitează înțelegerea curiozității este lipsa unei delimitări larg convenite a ceea ce este și nu este curiozitatea; un alt factor este lipsa sarcinilor standardizate care analizează curiozitatea în laborator. În ciuda acestor bariere, în ultimii ani s-a înregistrat o creștere majoră a interesului atât pentru neuroștiința, cât și pentru psihologia curiozității.
Curiozitatea este o componentă atât de fundamentală a naturii noastre încât aproape că uităm de omniprezența ei în viața noastră. Să luăm în considerare, totuși, cât de mult timp petrecem căutând și consumând informații, fie că ascultăm știri sau muzică, navigăm pe internet, citim cărți sau reviste, vizionăm emisiuni TV, filme sau ne angajăm într-o varietate de activități care nu sunt direct legate de instinctul de a ne hrăni, de a ne reproduce și nu are legătură cu supraviețuirea de bază. Cererea noastră insațiabilă de informații conduce o mare parte din economia globală și, la scară mică, motivează învățarea și conduce modelele de hrănire la animale. Diminuarea sa este un simptom al depresiei, iar supraexpresia sa contribuie la distragere, un simptom al tulburărilor cum ar fi tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate. Curiozitatea este considerată ca fiind cea mai nobilă dintre impulsurile umane și totodată este adesea denigrată ca fiind periculoasă (ca în expresia curiozitatea a ucis pisica).
În ciuda omniprezenței sale, ne lipsește teoria integrativă a bazei, a mecanismelor și a scopului curiozității. Cu toate acestea, ca un fenomen psihologic, curiozitatea —și dorința de a avea acces și de afla cât mai multe informații — a atras interesul celor mai mari nume din istoria psihologiei (de exemplu, James, 1913; Pavlov, 1927; Skinner, 1938). În ciuda acestui interes, doar recent psihologii și neurologii au început să facă eforturi pe scară largă pentru a debloca misterele sale (de exemplu, Gottlieb et al., 2013; Gruber, Gelman & Ranganath, 2014; Kang et al., 2009).
Filosoful și psihologul William James (1899) a numit curiozitatea “impulsul spre o mai bună cunoaștere,” însemnând că este dorința de a înțelege ceea ce știi că nu știi. El a menționat că la copii, curiozitatea le conduce atenția spre ceea ce este senzațional, viu, luminos. Această definiție timpurie a curiozității, a spus el, mai târziu lasă loc unei forme mai intelectuale, un impuls spre cunoștințe științifice și filozofice mai complexe. Istoria studiilor legate de curiozitatea animală este aproape la fel de lungă ca istoria studiului curiozității umane. Ivan Pavlov, de exemplu, a scris despre comportamentul de orientare spontană la câini la stimuli noi (pe care i-a numit “what-is-it?” reflex) ca formă de curiozitate (Pavlov, 1927). La mijlocul secolului 20, comportamentul explorator la animale a început să fascineze psihologii, în parte din cauza provocării integrării acestuia în abordări strict comportamentale (de ex. Tolman, 1948).
Relatarea lui Freud despre curiozitate a fost neobișnuită printre alte teorii pentru că el a văzut curiozitatea ca pe o trăsătură de personalitate care este derivată din dorința sexuală și nu ca pe o trăsătură primară. Alți teoreticieni precum Thorndike, ca specialiști care au studiat comportamentul uman, au fost mai degrabă neinteresați de diferențele individuale și au văzut curiozitatea ca pe o trăsătură primară.
Psihologul Daniel Berlyne (1954) este printre cele mai importante figuri din studiul curiozității din secolul 20. El a distins între tipurile de curiozitate cel mai frecvent expuse de oameni de-a lungul a două dimensiuni:
Curiozitatea perceptuală se referă la forța motrică care motivează organismele să caute stimuli noi și care se diminuează odată cu expunerea continuă. Este principalul motor al comportamentului exploratoriu la animalele și, eventual, la sugarii umani, precum și o posibilă forță motrică a adulților care îi ghidează spre explorare. Curiozitatea perceptivă opusă era curiozitatea epistemică pe care Berlyne a descris-o ca pe o unitate care vizează “nu numai obținerea accesului la stimularea purtătoare de informații, capabilă să elimine incertitudinile momentului, dar și la dobândirea cunoștințelor”. El a descris curiozitatea epistemică ca aplicându-se predominant la oameni, distingând astfel curiozitatea oamenilor de cea a altor specii (Berlyne, 1966).
Curiozitatea specifică se referă la dorința pentru o anumită informație, în timp ce curiozitatea diversificatoare se referă la o dorință generală de stimulare perceptuală sau cognitivă (ca în cazul plictiselii). De exemplu, maimuțele manifestă o curiozitate specifică atunci când rezolvă puzzle-uri mecanice, chiar și fără alimente sau orice alt stimulent extrinsec (Davis, Settlage, & Harlow, 1950; Harlow, Harlow, & Meyer, 1950; Harlow, 1950). Cu toate acestea, șobolanii manifestă o curiozitate diversă atunci când, lipsiți de orice sarcină explicită, preferă să exploreze secțiuni necunoscute ale unui labirint (Dember, 1956; Hughes, 1968; Kivy, Earl, & Walker, 1956). Atât curiozitatea specifică, cât și cea diversificatoare au fost descrise ca fiind comportamente de căutare a informațiilor generale.
George Loewenstein (1994) a descris curiozitatea ca fiind “deprivarea indusă cognitiv care apare din percepția unui decalaj între cunoaștere și înțelegere.” Teoria lacunelor informaționale a lui Lowenstein susține că curiozitatea funcționează ca și alte stări de impulsionare, cum ar fi foamea, care ne motivează să ne hrănim. Bazându-se pe această teorie, Loewenstein sugerează că o cantitate mică de informații servește ca o doză de amorsare, ceea ce crește foarte mult curiozitatea. Consumul de informații este plin de satisfacții, dar, în cele din urmă, atunci când se consumă suficiente informații, apare sațietatea și informațiile servesc la reducerea curiozității.
Curiozitatea a fost recunoscută în mod constant ca un motiv critic care influențează comportamentul uman atât în mod pozitiv, cât și negativ, în toate etapele ciclului de viață. A fost identificată ca o forță motrică în dezvoltarea copilului (eg., Stern, 1973, pm 33; Wohlwill, 1987) și ca una dintre cele mai importante unelte pentru activitatea educațională. Curiozitatea a fost, de asemenea, citată ca un impuls major în spatele descoperirilor științifice, de multe ori eclipsând chiar și dorința de câștig economic (de exemplu, vezi Koestler, 1973; Simon, 1992).
Curiozitatea vine la pachet cu schimbare, cu „forjarea“ credințelor și a valorilor, cu un dans între noul Eu și vechiul Eu, cu restabilire de priorități, cu descoperirea de lucruri despre tine. Uneori, vine cu „Dar cine sunt eu?“, pentru că ne-am pierdut pe drum nemaifiind curioși.
Beneficiile curiozității nu pot fi subestimate. Lucrările științifice au arătat că aceasta este legată de mai multe aspecte pozitive în viață precum:
La locul de muncă, curiozitatea a fost întotdeauna privită ca fiind o asociere pozitivă cu performanța și cu un sentiment de apartenență la organizații și la anturajul de la birou.
În educație, curiozitatea ajută la învățare, la menținerea într-o stare de echilibru a motivației și, ulterior, îmbunătățește performanța academică prin dezvoltarea de abilități de structurare, de organizare, de triere a informației.
Pe de altă parte, curiozitatea poate fi percepută ca fiind și o variabilă care are impact negativ asupra unei anumite categorii de persoane. De exemplu, persoanele care sunt foarte curioase:
”Curiozitatea este cea mai superficială dintre toate trăirile; ea îşi schimbă obiectul în mod perpetuu; are un apetit foarte ascuţit, dar foarte uşor de satisfăcut”.(Edmund Burke, 1757/1958. 31). Această caracteristică a naturii umane este una volatilă și de multe ori ne face să ne îndreptăm spre zone care ne pot ajuta să creștem din punct de vedere psiho-emoțional sau din contră. A înțelege care sunt implicațiile unei firi curioase este important pentru a înțelege modul în care alegem să acționăm. În acest demers, este binevenit și un proces terapeutic în care să ne implicăm alături de un psiholog sau un psihoterapeut deoarece cadrul unei astfel de relații ne ajută să intrăm ghidați în acest proces de introspecție care poate aduce la suprafață emoții, concepte, idei, gânduri despre care nu aveam cunoștință.
Referințe:
”De unde știm de capul nostru?” , de David G. Myers
”Neuroștiința fericirii”, de Daniel Siegel
”De ce? Ce ne stârnește curiozitatea”, de Mario Livio
