Una dintre cele mai răspândite temeri pe care le au oamenii este aceea de a-și pierde controlul. Aceasta este teama că, dacă nu reușim să controlăm rezultatul evenimentelor viitoare, se va întâmpla ceva groaznic. De ce ne e atât de frică că pierdem controlul, pe care oricum nu-l deținem cu adevărat niciodată? De ce nu pornim de la premisa că ar putea aduce ceva bun?
Oamenii care suferă cronic de o astfel de anxietate de pierdere a controlului se mențin în mod continuu într-o stare de stres crescută, doar cu pauze scurte și nesatisfăcătoare între temeri.
Aceștia trăiesc continuu în incertitudine, ceea ce le dă un sentiment de neputință. Ei nu îndrăznesc să se predea în fața a ceea ce le poate aduce viitorul, umbresc orice posibilitate de evoluție și dezvoltare și ajung într-un cerc vicios.
Miezul problemei este nevoia de certitudine într-o lume care este întotdeauna provizorie și incertă. Tocmai această pretenție nerealistă este cea care generează anxietate. E un sentiment palpabil de agitație și neliniște, creează adesea confuzie, este dificil de descris și este o adevărată provocare să îl ignorăm.
Teama, cea mai primitivă formă de anxietate, este reacția emoțională la o amenințare cunoscută sau bănuită. Teama sau frica este considerată o emoție primitivă deoarece a servit unei funcții importante în evoluția omenirii. Continuă și astăzi să servească unei funcții importante în societatea modernă.
Teama și panica sunt sisteme de avertizare care îi ajută pe oameni să ia decizii rapide și importante legate de siguranța lor și a celorlalți. În unele cazuri însă, în absența unei amenințări reale, sistemele de avertizare ale oamenilor nu funcționează corespunzător, făcându-i să se simtă jenați și secătuiți emoțional și fizic.
Punctul esențial al problemei legate de teama de a pierde controlul are legătură cu nevoia de a avea parte de certitudine și predictibilitate în tot ceea ce ne înconjoară. Din păcate, nimeni nu ne învață de mici că nu trebuie să prezicem și să gestionăm cu precizie viitorul. Încă din primii ani ai existenței noastre suntem subjugați de tot felul de cerințe, care, dacă nu sunt îndeplinite așa cum ni se solicită, atrag după sine repercusiuni. Copilul și, mai târziu, adultul din noi va fi confuz în fața posibilității de a greși, de a nu avea succes, de a nu face ceea ce i se impune lumea. Nu va ști ce își dorește sau ce are nevoie pentru a fi bine. Deci, persoanele cu anxietate de pierdere a controlului sunt cu siguranță niște perfecționiste. Cer o certitudine totală – sau aproape o certitudine totală – și atunci când nu o primesc, se îngrijorează și „rumegă” necontenit în legătură cu această lipsă a ei.
Specialiștii susțin că cei dintre noi care suferă de teama de a pierde controlul trăiesc constant o puternică contradicție între cererea de certitudine și realitatea incertă în care trăiesc. Este nevoie să acceptăm că nimic din ceea ce trăim sau experimentăm nu este supus predictibilității. Propria noastră existență este ceva ce nu poate fi palpabil și tocmai de aceea existențialiștii se referă la această stare de acceptare/ eliberare ca la confruntarea cu propria angoasă. Este vorba despre acceptarea responsabilității – nu pentru viitor, ci pentru alegerile pe care le facem liber cu privire la prezent și viitor. Desigur, acest lucru nu înseamnă că nu purtăm responsabilitatea pentru lucrurile care sunt în mod clar în controlul nostru. Dar ce este în controlul nostru și ce nu? Epictet, filosoful grec stoic, ne-a dat un răspuns la această întrebare. El a spus că atitudinile mentale, cum ar fi speranțele, dorințele și preferințele sunt în general în controlul nostru, în timp ce lucrurile externe – inclusiv dacă obții aprobarea altora – nu sunt.
Renunțând să mai cerem certitudine. Dar cum putem face asta? Răspunsul la această întrebare constă în cultivarea curajului. Atingerea liniștii este posibilă doar dacă înfruntăm cu curaj incertitudinea viitorului. Acest lucru:
– înseamnă să refuzăm constant să cedăm fricii care ne încearcă în fața incertitudinii, să ne forțăm să ne îndepărtăm de ruminațiile care ne pândesc la orice pas existența și să facem mereu ceva constructiv cu propriile vieți
– înseamnă să nu mai țesem așteptări de la propriile persoane, dar nici de la cei din jur
– înseamnă să cultivăm o stare de conștiență care să ne pună în legătură cu propriile resurse
– înseamnă să avem încredere în sine, chiar și atunci când alegerile pe care le facem ne conduc spre drumuri sinuoase
– înseamnă să avem curajul să ne acceptăm așa cum suntem, în mod inerent defectuoși – ca parte a unui univers care nu oferă garanții
– înseamnă să iubim ființa din noi care trăiește imperfect în acest univers imperfect.
Pe de altă parte, însă, curajul nu este o extremă. Nu este nici neînfricare oarbă, nici lașitate…. „Dacă un camion se apropie rapid, nu este curaj să încerci fără teamă să traversezi drumul. Dar dacă nu există niciun semn de camion, este înfrângere clară alegerea să-ți fie frică, chiar dacă nu există garanții că un camion nu va apărea brusc.” Neînfricarea oarbă te va ucide, în timp ce lașitatea te va împiedica să trăiești. Curajul necesită practicarea acestui echilibru delicat între a ne fi prea frică și a nu ne fi suficient de frică pentru a intra în acțiune.
A fi stresat și anxios (îngrijorat, nervos, fricos) determină organismul să producă răspunsul la stres. Răspunsul la stres secretă hormoni de stres în fluxul sanguin, care călătoresc în zone ale corpului pentru a produce schimbări fiziologice, psihologice și emoționale specifice, sporind capacitatea organismului de a face față unei amenințări – fie de a lupta cu ea, fie de a fugi de ea. Acesta este motivul pentru care răspunsul la stres este adesea denumit răspuns de luptă sau fugi. O parte a acestei schimbări afectează modul în care funcționează creierul.
De exemplu, răspunsul la stres face ca centrul fricii din creier (amigdala) să devină mai activ în detrimentul zonelor superioare ale creierului (cortexul). Această schimbare generează un sentiment sporit de urgență și pericol și o capacitate redusă de a raționaliza informațiile – este mai sigur să luați măsuri imediate pentru a lupta cu pericolul sau a fugi de el decât este să vă opriți și să vă gândiți la el înainte de a lua măsuri.
Pe măsură ce nivelul fricii crește, se modifică și amploarea răspunsului la stres. În consecință, dacă ne este foarte frică, cel mai probabil experimentăm gânduri severe de urgență și pericol, dar ne va fi mai greu să le procesăm. Această reacție ne poate face să simțim ca și cum suntem pe cale să pierdem controlul asupra gândurilor și acțiunilor noastre și/sau „înnebunim”.
Oamenii au nevoia să simtă că sunt în control: este nevoia de securitate, predictibilitate, de a se simți protejați. Evităm cu toate puterile să intrăm în necunoscut pentru că ne sperie. Acolo, în necunoscut, se poate întâmpla orice, iar orice este înspăimântător.
În toată această dualitate a existenței noastre trebuie:
– Să ne provocăm să acționăm pe baza dovezilor, fără a cere însă certitudine sau în ciuda fricii de incertitudine
– Să ne resemnăm că, în marea majoritate a timpului, trăim prin prisma probabilităților, nu a garanțiilor
– Să ne acceptăm ca fiind imperfecți și tocmai de aceea suntem supuși greșelilor
– Să nu ne mai îngrijorăm cu privire la rezultatul propriilor gânduri; gândurile nu sunt altceva decât gânduri
– Să evităm orice fel de ruminație cu privire la ceea ce trăim
– Să evităm catalogarea și prejudecățile în raport cu propria persoană, dar și cu cei din jur
– Să ne testăm și să ne acceptăm limiteledeoarece nu toate acțiunile pe care le întreprindem au menirea de a ne face fericiți
– Să acceptăm ajutorul celor din jur nu este semn de vulnerabilitate, ci de maturitate psiho-emoțională. Atunci când ne simțim confuzi, speriați, a vorbi cu o persoană de încredere ne va oferi posibilitatea de a ne ventila psihologic și de a privi din altă perspectivă situația în care ne aflăm
– Să încercăm să fim raționali, nu emoționali: filtrul prin care fiecare dintre noi percepe lumea din jur este cel care dă naștere anxietății și temerilor.
– Să ne îngrijim să avem un somn de calitate
– Să ne alimentăm într-un mod sănătos și echilibrat
– Să facem meditații sau să practicăm mindfulness-ul ajută să devenim și să rămânem stabili din punct de vedere emoțional
– Să învățăm că un rezultat negativ nu este nimic personal. Dacă ceva nu merge așa cum ne-am dori, este de obicei vorba despre un concurs de împrejurări, de un eșec personal
– Să apelăm la un psihoterapeut pentru ședințe de terapie în cadrul cărora să descoperim sursa acestei temeri și cum putem să ne modelăm gândirea și comportamentul pentru a nu mai cădea pradă ei.
Locul controlului (locus of control) influențează răspunsul nostru la evenimentele din viața noastră și motivația noastră de a acționa.
Dacă credem că deținem cheile propriului destin, este mai probabil să ne schimbăm poziția atunci când este nevoie. În schimb, dacă credem că rezultatul nu e în mâinile noastre, probabil vom avea mai puține șanse să acționăm spre a-l schimba.
Locul controlului este măsura în care simțim că avem control asupra evenimentelor care ne influențează viața. Cu alte cuvinte, este „o convingere despre faptul că rezultatele acțiunilor noastre depind de ceea ce facem (orientarea de control intern) sau de evenimente în afara controlului nostru personal (orientarea de control extern)”. (Philip Zimbardo)
Filosoful grec Epictet a spus cândva: „Nu ceea ce ți se întâmplă contează, ci felul cum reacționezi“. Fără ca Epictet să fi știut la momentul respectiv, comentariul său a subliniat un principiu important al psihoterapiei moderne: indiferent ce provocări ne-ar scoate viața în cale, noi controlăm cum ne comportăm.
Referințe:
https://www.youtube.com/watch?v=1XDpa2HLXV0
”Născut anxios”, de Daniel P. Keating
