Articole

Majoritatea copiilor nu vor să meargă la grădiniță/școală din când în când. La fel ca fiecare dintre noi, adulții, acest refuz de a merge la grădiniță sau la școală este ceva normal. Cu toate acestea, sunt situații în care copiii trăiesc ceea ce experții numesc „refuzul școlii” și prezintă o stare de anxietate extremă cu privire la mersul la grădiniță/școală. 

Termenul „refuz de școală” este văzut mai mult sau mai puțin sinonim cu absenteismul, invocând astfel o imagine cu copii care stau la colțul străzii sau se ascund în dormitoare jucând jocuri video. Deși este adevărat că partea aceasta de jocuri ar putea avea implicații în motivația de a nu merge la școală, este important să înțelegem faptul că refuzul școlii nu este același lucru cu a face altă activitate care le face plăcere copiilor. De cele mai multe ori, în astfel de situații, copiii în cauză nu sunt conduși de atracția de a se distra în afara școlii, ci mai degrabă de o aversiune față de școală în sine.

Cel mai bine este să fim proactivi și să ne dăm seama din timp că se instalează refuzul față de grădiniță/școală. Din păcate, cu cât un copil lipsește mai mult de la grădiniță/școală, cu atât este mai greu să revină în rutină, pentru că absența este foarte întăritoare.

Tipare problematice legate de refuzul de a merge la grădiniță/școală

Toți copiii nu merg la grădiniță/școală uneori, dar comportamentul de refuz școlar este un tipar extrem de evitare a școlii care cauzează probleme reale unui copil. Refuzul școlar se diferențiază de evitarea normală printr-o serie de factori și anume:

• De cât timp un copil evită grădinița/școala


• Câtă suferință este asociată cu frecventarea grădiniței/școlii


• Cât de tare persistă acest refuz


• Cât de mult interferează rezistența lor în raport cu acest aspect cu viața lor (și a familiei lor).

Includerea tuturor acestor aspecte este importantă, deoarece un copil poate avea în continuare refuzul școlar chiar dacă frecventează școala în majoritatea zilelor. Sunt cazuri în care copiii au lipsit doar o zi sau două de la școală, dar au întârziat de 30 de ori pentru că anxietatea lor este atât de extremă încât îi împiedică să ajungă la școală la timp. Copiii care refuză școala ar putea avea, de asemenea, obiceiul de a pleca devreme, de a petrece mult timp vizitând asistenta școlară sau de a trimite mesaje text părinților pe parcursul zilei.

Când un copil refuză să meargă la școală, mulți părinți ai copiilor de vârstă școlară se întreabă ce greșesc, dar nu sunt singuri. Estimările indică faptul că până la 20% dintre copii prezintă semne de refuz de școală la un moment dat sau altul în timpul carierei lor școlare.

De ce copiii refuză să meargă la grădiniță/școală?

Înainte de a veni cu un plan de atac pentru a face față refuzului copilului, este important să înțelegem de ce copiii refuză să meargă la grădiniță/școală.

Centrul Național de Anxietate Socială identifică o serie de motive pentru care copiii refuză să meargă la grădiniță/școală:

• Pentru a scăpa de emoțiile negative care sunt asociate cu această activitate. Există posibilitatea să încerce să evite ceva la școală care le provoacă anxietate, depresie sau alte sentimente de suferință. 


• Pentru a evita interacțiunile sociale sau evaluarea publică. Este posibil să aibă anxietate în situații sociale, probleme cu interacțiunile cu semenii sau sunt îngrijorați de cum se vor descurca în situațiile de testare și/sau de a fi chemați la tablă. Comunicarea, așteptarea rândului, cooperarea, empatia, autocontrolul, reglarea emoțională, abilitățile de rezolvare a problemelor, rezolvarea conflictelor, toate acestea țin de ceea ce specialiștii numesc „abilități sociale“.


• Pentru că au o stimă de sine scăzută și sunt vulnerabili în fața bullying-ului. ”Copiii învață stima de sine din vocile pe care le aud, din expresiile din ochii adulților care se ocupă de ei, din tonusul musculaturii celor care îi țin în brațe, din modul în care adulții răspund la plânsul lor.” (Virgina Satir)


• Pentru că au blocaje în plan comunicațional și le este dificil să se acordeze la cei din jur. Odată ce o ființă umană s-a născut pe această planetă, comunicarea este cel mai important și cel mai puternic factor determinant pentru tipurile de relații pe care le va stabili cu ceilalți și pentru ceea ce i se va întâmpla în lume. Cum reușim să supraviețuim, cum ne dezvoltăm intimitatea, cât de productivi suntem, ce drum urmăm în viață, cum ne definim personalitatea – toate acestea depind în mare măsură de abilitățile noastre de comunicare. În cadrul interacţiunilor zilnice, copiii îşi dezvoltă şi optimizează abilităţile socio-emoţionale. Ei învaţă:
  
  
  
  • Abilităţi necesare pentru a lega prietenii (de exemplu, cum să se alăture altor copii care se joacă, cum să ceară şi să împartă jucăriile, cum să ofere ajutor altora, cum să îşi ceară scuze, cum să își aștepte rândul etc.);
  
  
  • Să îşi înţeleagă emoţiile – să identifice şi numească emoţiile proprii şi ale celorlalţi, să le lege de contextele în care apar în mod tipic (de exemplu, bucuria la primirea unui cadou, supărare atunci când ne doare ceva, dezamăgire atunci când nu ni se îndeplinesc nevoile/visurile etc);
  
  
  • Să îşi gestioneze furia (învăţând să şi-o conştientizeze şi să folosească metode simple pentru a şi-o controla);
  
  
  
  

• Să îşi rezolve problemele apărute în interacţiunea cu ceilalţi (să îşi definească problema, să caute şi să aleagă soluţii potrivite contextului).

• Pentru a atrage atenția. Crizele de furie și opoziționismul pot fi o modalitate de a obține atenția pe care și-o doresc. Cu toate acestea, furia ne vorbește de cele mai multe ori și de posibilitatea existenței unei anxietăți de separare.


• Pentru a ne demonstra că ei dețin controlul. Suntem conștienți că ai noștri copii primesc nenumărate comenzi zilnic, comenzi pe care noi ca părinți ne așteptăm să fie executate fără comentarii. Refuzul este singura modalitate prin care copiii își exersează abilitatea de a alege. Aleg să nu facă ce le cerem (în cazul nostru, să nu meargă la grădiniță/școală) înseamnă că sunt în control.

Refuzul copilului poate fi o combinație a acestor factori, dar atâta timp cât este întărit, comportamentul va continua. Comportamentul unui copil nu este întărit doar de recompensă, ci este întărit și de evitarea cu succes a unui factor de stres. De exemplu, un copil poate să nu vrea să meargă la școală pentru că urăște să meargă cu autobuzul. El poate avea crize de furie dimineața care fie îl fac să piardă autobuzul, fie va fi lăsat să rămână acasă. În această situație, comportamentul a fost întărit negativ deoarece copilul a evitat cu succes să fie nevoit să circule cu autobuzul. 

Ce ar trebui să facem atunci când copiii refuză să meargă la grădiniță/școală?

• Să discutăm cu cei care se ocupă de copiii noștri în contextul educațional. Educatorul/profesorul ne poate oferi o perspectivă dacă există lucruri care se întâmplă acolo și care contribuie la problema noastră legată de refuz. De asemenea, s-ar putea să ne asigure că, în ciuda crizelor de furie de dimineață, copilul este bine odată ajuns în clasă și implicat în rutină.


• Să mergem la medic pentru o examinare de rutină. Mulți copii vor avea atât simptome fizice, cât și emoționale. Este important să ne asigurăm că aceste simptome și anxietatea sau depresia însoțitoare nu sunt legate de o boală sau nu au vreo cauză fizică. 


• Să alegem să mergem la psiholog sau la un consilier școlar. Cadrul terapeutic ne poate ajuta să aflăm informații pertinente legate de modul în care s-a construit acest refuz de a merge la grădiniță/școală și asta pentru că, în anumite cazuri, motivele nu sunt izolate, ci pot avea legătură cu o suferință reală a copiiilor noștri. 


• Să încercăm să rămânem calmi, raționali și răbdători. În astfel de situații, este de preferat să venim către copii cu o atitudine de înțelegere și acceptare a situației, dar să fim consecvenți în ideea că a nu merge la grădiniță/școală nu va rezolva ceea ce se află în spatele acestui refuz.  Trebuie să ne menținem mereu ideea că școala nu este o activitate negociabilă. În calitate de părinți, trebuie să putem să le spunem copiilor noștri este responsabilitatea lor să meargă la școală. Învățarea să accepte această responsabilitate face parte din procesul de rezolvare a problemelor. Trebuie să le spunem: „Trebuie să mergi la școală chiar și atunci când nu vrei. Aceasta este responsabilitatea ta. Nu este vorba despre dorințele tale, este responsabilitatea ta.”


• Pentru cazurile mai grave de refuz școlar, primul pas în tratament este obținerea unei evaluări diagnostice cuprinzătoare. Deși refuzul școlar nu este o tulburare diagnosticabilă, el însoțește adesea tulburări precum anxietatea de separare, anxietatea socială, depresia sau tulburarea de panică. O evaluare completă îi ajută pe specialiști să înțeleagă ce stă la baza refuzului școlar, permițându-le să adapteze terapia la situația particulară a copiilor noștri. Terapia cognitiv-comportamentală și terapia de expunere sunt folosite pentru a trata refuzul școlar. Aceste terapii îi ajută pe copii să gestioneze gândurile anxioase și să-și înfrunte temerile încetul cu încetul. Terapia prin expunere, care reintroduce copiii în mediul școlar treptat, este foarte eficientă în acest sens. Chiar la începutul tratamentului, acest lucru ar putea însemna conducerea până la școală sau plimbarea prin holurile goale în weekend. De acolo, copiii pot lucra până la una sau două cursuri și apoi pot participa la o zi întreagă spre sfârșitul tratamentului.


• Să înțelegem că schimbarea nu este un proces peste noapte. Este puțin probabil ca ai noștri copii să facă o întoarcere completă și să înceapă să le placă – sau chiar să tolereze – grădinița/școala pe termen scurt. Este important să începem de acolo de unde este copilul nostru chiar acum și să creștem treptat așteptările în timp, până când ne atingem obiectivul. 

Confruntarea cu refuzul școlar se bazează pe înțelegerea a ceea ce se află în spatele acestui proces. Este dificil să punem degetul pe un anumit aspect care definește această dinamică și asta pentru că toate se intercorelează și se întrepătrund. Datoria noastră ca părinți este să încercăm să fim cât mai conectați emoțional la proprii copii pentru că în acest mod vom simți din timp că ceva nu este în regulă cu ei.