Termenul „co-parenting” definește acea relație în care cei doi părinți ai unui copil nu sunt implicați romantic, dar își asumă responsabilitatea comună pentru creșterea propriului copil. În anumite contexte, oamenii de știință din domeniul social folosesc, de asemenea, termenul pentru a descrie oricare două persoane care cresc împreună un copil, indiferent dacă sunt sau nu ambii părinți biologici sau dacă au fost vreodată legați romantic (adică o mamă singură care crește un copil cu ajutorul propriei mame sau un tată care crește un copil cu ajutorul propriei mame). Cu toate astea, de cele mai multe ori co-parentingul se definește în urma unei despărțiri, a unui divorț sau a încheierii unui parteneriat romantic în care sunt implicați copiii.
Mark. E Feinberg, prin studiile făcute, susține că rolul de părinte este implicit în două categorii de relații: cea de coparenting, care vizează interacțiunea și abordarea părinților cu privire la creșterea și dezvoltarea copilului, diferită de relația de parenting − interacțiunea directă a părintelui cu fiecare dintre copiii săi.
Când părinții divorțează sau se separă, le poate fi dificil să mențină o relație civilă de dragul propriilor copii. Cu toate acestea, co-parentingul sănătos, sau parentingul în comun, oferă copiilor un sentiment de stabilitate. Această stabilitate este esențială pentru bunăstarea lor. ”Conflictul dintre părinți înainte de divorț îi afectează și pe copii în mod negativ, în timp ce conflictul post-divorț are o influență puternică asupra adaptării copiilor”, conform lui Robert Hughes Jr., profesor și șef al Departamentului de Dezvoltare Umană și Comunitară din Colegiul ACES din cadrul Colegiului ACES, Universitatea din Illinois. Co-parentingul necesită comunicare și cooperare pentru a avea succes. Deși poate fi o provocare, există modalități de a face co-parentingul să funcționeze pentru toți cei implicați. Cu puțin efort, părinții divorțați și separați pot lucra pentru a-și pune deoparte diferențele și pentru a le oferi copiilor mediul de care au nevoie pentru a se dezvolta.
Co-parentingul face referice de obicei la împărțirea responsabilităților în ceea ce privește proprii copii de către ambii părinți. Despărțirea părinților este întotdeauna percepută de către copil ca fiind un eveniment traumatic și de aceea este extrem de important modul în care părinții vor reuși să păstreze în limite cât mai normale dinamica relațională. Copilul poate experimenta tulburări emoționale atunci când părinții divorțează sau se separă. Co-parentingul poate ajuta la minimizarea efectelor separării. Aceasta presupune menținerea unei comunicări pozitive cu toate părțile implicate.
Există diferite aranjamente de co-parenting, dar cele mai multe ar trebui să implice ambii părinți să lucreze împreună pentru a decide bunăstarea copilului, educația și activitățile sociale.
Cercetările ne spun că acei copii cu părinți care fac co-parenting după o separare cresc la fel de bine ca și acei copii cu părinți care au avut căsătorii de succes. De fapt, ei se pot descurca chiar puțin mai bine în două măsuri: au mai multe șanse de a avea succes în carieră și au o rată mai mică a divorțurilor ca adulți. Cercetările ne spun, de asemenea, că acei copii ai căror părinți care nu fac co-parenting și au vieți pline de conflicte, sunt mai predispuși să aibă probleme de sănătate mintală, să se angajeze în acte de delincvență, să consume de droguri și uneori pot ajunge chiar și la suicid. Totodată, au de două ori mai multe șanse să ajungă în divorțuri mai târziu în viața lor.
Studiile arată foarte clar faptul că orice copil poate dezvolta o serie de simptome psihologice, fizice și comportamentale atunci când este expus la conflicte parentale. De exemplu, atunci când părinții se confruntă, copilul se poate învinovăți și poate experimenta schimbări în emoțiile, comportamentul general sau comportamentul la școală. În plus, părinții care se confruntă pot intra mai mult în conflict cu copiii lor, afectând relațiile părinte-copil. Co-parentingul cooperant ajută la evitarea acestor probleme. Scopul final este echiparea copilului cu toate „uneltele” de care are nevoie pentru a-și construi singur o viață echilibrată – iar pentru acest lucru este nevoie de implicarea și contribuția fiecărui părinte.
Co-parentingul presupune implicare, asumare, conștientizare, capacitatea de a vedea dincolo de propriile răni, poate. Procesul este unul provocator, fără limită de timp și presupune o întreagă paletă de resurse emoționale pe care trebuie să le dețineți pentru a reuși să faceți față acelor momente de rătăcire și greutate pe care este posibil să le resimțiți. Psihoterapia individuală sau chiar și cea de familie ajută enorm în clarificarea acelor aspecte care fac umbră asupra direcției spre care este important să vă îndreptați pentru propriul confort psiho-emoțional, dar pentru cel al propriului copil.