De obicei, asociem copilăria cu o stare de inocență și sinceritate. Vedem, în primă fază, în proprii copii doar surse de inocență, mângâiere, de noi începuturi. Cu toate acestea, nu este întotdeauna cazul. Faptul că ai noștri copii absorb constant informațiile din lumea din jurul lor, ca și cum ar fi niște bureți, înseamnă, de asemenea, că pot învăța foarte repede să mintă și să-i manipuleze pe ceilalți pentru a obține ceea ce își doresc.
Așa cum ne spune Jacques Salomé în superba sa carte ”Mami, tati, mă auziți?„, ”comportamentele, ca și celelalte limbaje nonverbale, sfârșesc prin a fi limbaje simbolice capabile să structureze legăturile micului copil și, mai târziu, pe cele ale adultului, cu lumea înconjurătoare.”
Care sunt comportamentele care trebuie să ne atragă atenția la proprii copii în acest context?
„Tiranii în devenire” supraprotejați, așa cum sunt denumiți în revista franceză Le Nouvel Observateur, „nu sunt pur și simplu mici bătăuși fără tată sau abandonați de familii aflate în situații disperate. Cu atât mai des, sunt copii îmbolnăviți de prea multă grijă și protecție.”
Adevărul este că vorbim foarte puțin despre copiii care își domină părinții, deși problema a avut o anumită rezonanță în ultimii ani, în principal din cauza unei educații extrem de permisive în care copiii cresc fără reguli și limite clare.
Copiii își pot asuma diferite atitudini pentru a dobândi controlul asupra părinților. Este ceea ce în mod indubitabil vor încerca să facă. Rolul nostru este să îi ”detectăm” la timp pentru a pune capăt înainte ca acestea să devină o problemă.
1. Tipul ”hărțuitor provocator”
Copiii vi se opun constant? Încearcă adesea să vă împiedice în desfășurarea anumitor activități, în mod deliberat și conștient? Vă este frică vreodată de crizele pe care le pot face?
Fără doar și poate, acești copii manifestă o atitudine sfidare marcantă față de părinții lor. Arma lor principală este să se opună tuturor. Dacă le spui că pot pleca, ei vor spune că ar prefera să rămână, iar dacă le ceri să rămână, vor pleca. De fapt, acești copii refuză toate încercările părinților lor de a pune capăt comportamentului lor perturbator. Când creșterea este realizată doar de un singur părinte (de cele mai multe ori mama) acești copii se pot comporta foarte agresiv, până în punctul în care situația devine insuportabilă.
Totodată, acești copii pot adopta și o atitudine atotsuficientă. La prima vedere aceștia par să aibă multă încredere în sine, dar în realitate este vorba de o mască pentru a ascunde frica și nesiguranța pe care le resimt (pentru că le resimt). Cu toate acestea, ei sunt întotdeauna bucuroși să facă contrariul, să provoace o discuție în contradictoriu și nu sunt dispuși să renunțe. Pentru ei, a avea dreptate este mult mai important decât respectul celorlalți sau modul în care se înțeleg cu cei din jur.
Atitudinea de sfidare ascunde de obicei copii care, dintr-un motiv oarecare, simt puțină considerație față de sine sau chiar se simt subestimați. Aceștia trăiesc cu teama că ceilalți îi vor uita, așa că încearcă să atragă atenția, chiar dacă asta înseamnă să recurgă la un comportament perturbator.
Interesant este că de multe ori, noi ca părinți nu realizăm cât de vulnerabili sunt acești copii și asta deoarece aceștia se pricep foarte bine în a-și ascunde nesiguranța. Dar, în cele din urmă, această sfidare este tot o formă de dependență. Pentru a se simți compleți sau văzuți, acești copii trebuie să fie lângă o persoană pe care să o provoace. Acești copii se simt puternici doar atunci când se pot lupta cu cineva.
2. Tipul ”hărțuitor anxios”
Copiii noștri devin nervoși? Copiii noștri au nevoie să-i consolăm și să-i liniștim în mod constant? Discursurile lor sunt pline de angoasă și suferință?
Copiii anxioși sunt foarte greu de gestionat deoarece își prind părinții în căutarea sprijinului și îi resping. Desigur, este firesc să caute validarea sentimentelor la proprii părinți, dar copiii anxioși merg mult mai departe de acest aspect și devin extrem de epuizanți.
Copiii anxioși nu sunt capabili să se liniștească atunci când se simt amenințați sau le este frică și aleargă la părinți în căutarea protecției. Dar odată ce le-au satisfăcut nevoile, ei resping relația. Acest ciclu de căutare/refuz se repetă în mod constant, iar acest lucru îi face pe părinți să trăiască o profundă confuzie.
De fapt, ceea ce se întâmplă este că acești copii nu vor să depindă de proprii părinți, dar nu sunt capabili să se desprindă cu adevărat de ei. În mod normal, ei nu sunt la fel de agresivi ca cei care au o atitudine de sfidare, dar asta nu înseamnă că relația cu ei este mai puțin intensă și epuizantă din punct de vedere emoțional. În aceste cazuri, copiii își domină părinții, delegându-i mereu în rolul de veșnici protectori, dar le refuză plăcerea de a se simți răsplătiți și iubiți în totalitate.
Copiii anxioși se luptă constant să crească și să evolueze, și dacă nu le stimulăm independența și autonomia, ei rămân copii toată viața, suferind de sindromul Peter Pan (afecțiune popularizată de psihologul Dan Kiley în 1983 și se referă la adulții care se comportă ca un copil sau adolescent și care sunt incapabili să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor și de a se comporta conform vârstei sale biologice, chiar dacă au un nivel de inteligență peste medie).
În unele cazuri, această anxietate poate fi o caracteristică a personalității lor. În alte cazuri, această anxietate poate fi cauzată de un eveniment traumatic pe care copiii l-au trăit sau poate fi din cauza unor nesiguranțe care la momentul respectiv nu au fost abordate și depășite în mod adecvat. Poate fi și rezultatul unei educații supraprotectoare. În această situație, părinții au limitat oportunitățile copiilor de a-și testa forța și capacitatea, împiedicându-i astfel să-și dezvolte încrederea în sine.
3. Tip ”hărțuitor manipulativ”
Copiii vă mint des? Au învățat să profite de fricile și nesiguranța voastră? Vă manipulează spunând că se vor răni sau vă amenință spunându-vă că vor spune celor din jur secretele de familie?
Copiii de acest tip sunt mari mincinoși, nu ezită să denatureze adevărul pentru a se sustrage de la responsabilități și pentru a-și atinge obiectivele. Pe de altă parte, ei au adesea abilitatea neobișnuită de a descifra emoțiile celorlalți și, desigur, o folosesc în favoarea lor.
De exemplu, ei pot inventa o boală falsă pentru a evita să meargă la școală și nu ezită să folosească dragostea părinților sau sentimentul lor de vinovăție dacă pot obține anumite beneficii proprii. Ei pot recurge la povești foarte elaborate care fac apel la emoții și nu ezită să recurgă la șantaj și amenințări atunci când minciunile nu mai funcționează.
Copiii manipulatori exploatează îndoielile și anxietățile părinților pentru a obține ceea ce își doresc. Ei pot recurge la strategii subtile, cum ar fi inspirarea milei, dar pot, de asemenea, să-și arate partea cea mai rea și să recurgă la amenințări dacă văd planurile amenințate.
În acest caz, părinții trebuie să fie atenți, pentru că dacă nu opresc imediat acest comportament, vor cădea în mâinile copiilor lor, transferându-le controlul relației. Drept urmare, acești copii pot deveni foarte egoiști și pretențioși și nu vor fi niciodată mulțumiți.
Cum trebuie să acționăm dacă avem în propriile familii copii ”tirani”?
Să le distragem atenția și să le-o orientăm spre un alt aspect.
Nu toate înșelătoriile copiilor merită atenția noastră. De exemplu, în loc să ne mustrăm copiii pentru că au făcut o criză de furie la magazin, să încercăm să le redirecționăm atenția către o altă activitate ce poate reprezenta interes pentru ei. (ce fructe și-ar dori să cumpărăm, dacă le-ar face plăcere să ne pregătească nouă un mic dejun, care cred că sunt alimentele de care ar avea nevoie etc).
Să modelăm comportamentul copiilor noștri prin oferirea de exemple de urmat.
Dacă spunem mereu „te rog” și „mulțumesc” sau dacă rămânem calmi atunci când situația este la limită, atunci copiii noștri vor prelua acest model de comportament în situații asemănătoare.
Să vorbim mereu despre consecințele propriilor fapte
Etapa de copil mic este cea mai bună vârstă pentru a-i învăța pe copii despre cauze și efecte. De exemplu, dacă continuă să strige la colegii săi de joacă, atunci s-ar putea să trebuiască să îi eliminați unele privilegii. (cum ar fi jucăriile și să stați mai mult în parc).
Să fim mereu consecvenți
Consecvența este cheia atunci când dorim să impunem limite clare și peste care să nu se treacă. Este important ca părinții și îngrijitorii să fie pe aceeași lungime de undă atunci când vine vorba de regulile familiei. Stabilirea de limite și nerespectarea acestora de către noi, adulții va transmite mesaje confuze copiilor, derutându-i.
Să îi lăudăm atunci când se comportă exemplar
Studiile în domeniul educației ne arată clar că disciplinarea nu înseamnă doar corectarea sau pedepsirea copiilor atunci când fac ceva greșit. De asemenea, este important să-i recunoaștem și să-i lăudăm atunci când se comportă bine. Lăudându-ne copiii (cum ar fi atunci când își fac ordine în cameră) îi vom învăța că printr-un comportament bun ne câștigă atenția pe care și-o doresc, și nu invers.
Să le oferim posibilitatea de a alege, dar să nu negociem
Replicile de genul: „Dacă vă comportați frumos, vă cumpăr acadele” va crea un comportament bun pe baza unui preț. În schimb, dacă le oferim copiilor opțiuni (”ți-ar plăcea să porți cămașa roșie sau pe cea albastră?”), ei vor fi conștienți de capacitatea lor de a face alegeri (chiar și în cazul propriului comportament).
Să ne cunoaștem proprii copii
Nu ne putem disciplina proprii copii dacă nu știm să ne conectăm cu ei. Este esențial să le cunoaștem nevoile și capacitățile. Atunci când simțim că avem nevoie de ajutor în acest sens, a apela la un psiholog sau psihoterapeut poate fi o decizie înțeleaptă deoarece a privi lucrurile și dintr-o altă perspectivă ne poate ajuta să acționăm într-un mod mai conștient și mai asumat.
