Articole

    Este normal ca un copil sa se simta nesigur sau temator atunci cand este separat de parintii sau ingrijitorii sai. De regula, aceste sentimente se diminueaza odata cu dezvoltarea, pe masura ce copilul capata mai multa incredere in sine. Frica de separare reprezinta un raspuns adaptativ normal pentru copil, de la nastere pana in jurul varstei de 4 ani si, de asemenea, in momentele de tranzitie de la viata de acasa la viata sociala (inceputul gradinitei, al scolii, primele excursii, tabere etc.). De regula, disconfortul resimtit de copil se diminueaza daca este ajutat sa se linisteasca, iar atentia ii este redirectionata catre alte activitati. Daca aceasta teama de separare persista insa si dupa varsta de 5 ani si afecteaza activitatile zilnice ale copilului (ex. refuza sa mearga la scoala, sa doarma singur, sa doarma la prieteni, sa plece in excursii sau tabere fara parinti, etc), atunci este posibil sa sufere de anxietate de separare.

Anxietatea de separare este o problema frecvent intalnita: aproximativ 12% dintre copii sufera de aceasta problema, inaintea varstei de 18 ani. Avand in vedere ca jumatate dintre copiii cu o tulburare de anxietate, vor continua sa experimenteze probleme de anxietate si la varsta adulta, este important ca aceasta problema sa fie identificata timpuriu si adresata specialistului.

Anxietatea de separare poate sa interfere severe cu viata copilului si sa-i restrictioneze accesul la activitatile obisnuite. Izolarea sociala, dificultati in dezvoltarea si mentinerea prieteniilor, refuzul de a merge la scoala sau dificultatea de a obtine rezultate scolare bune, sunt doar cateva dintre problemele asociate cu anxietatea de separare. Deseori, copiii cu anxietate de separare par tristi, retrasi si apatici.

Riscul major al debutului acestei tulburari, se manifesta in 3 etape de varsta: intre 5-6 ani, 7-9 ani si 12-14 ani.

Cum se manifesta?

Anxietatea de separare se manifesta prin frica intensa, insotita de modificari fiziologice (palpitatii, accelerarea respiratiei, incordare musculara, etc) si comportamentale (plans, se agata de parinti, etc), ce apare ca raspuns (reactie) la separarea de parinti sau de alta persoana importanta pentru copil. Uneori, aceasta reactie poate sa apara si ca raspuns la separarea de casa (ex. plecare in vacanta).

Simptomele anxietatii de separare se manifesta in plan fiziologic, cognitiv, emotional si comportamental.

Simptomele fiziologice pot reprezenta un bun indiciu pentru parinti, in a identifica anxietatea de separare. Copiii si adolescentii cu aceasta problema prezinta dureri de cap, greata, varsaturi, dureri de stomac, ameteala, batai puternice de inima, dereglarea respiratiei sau alte simptome fizice specifice starii de anxietate. De regula, aceste simptome apar inainte de preajma momentului separarii, si sunt absente in momentele in care copilul este cu parintii – de exemplu, apar in diminetile in care copilul trebuie sa mearga la scoala, dar sunt absente in zilele de weekend, cand copilul sta acasa cu parintii.

In plan cognitiv apar o serie de ingrijorari si ganduri anxioase legate de separare si de a fi singur; unii copii, de varsta mai mica, nu reusesc sa identifice aceste ingrijorari sau ganduri, insa copiii mai mari sau adolescentii pot spune ca se tem ca se va intampla ceva rau, fie lor, fie cuiva unei persoane apropiate (parinti sau ingrijitori).

Cele mai frecvente ingrijorari sunt:

 *  Daca mama sau tata patesc ceva grav?

 *  Daca mama / tata uita sa ma ia de la gradinita / scoala?

 *  Daca ma pierd si nu mai stiu sa ajung acasa?

 *  Daca ma rapeste cineva?

 *  Daca mi se face rau si mama nu e acolo sa ma ajute?

In plan emotional, aceste ganduri provoaca o stare intensa de teama si nesiguranta.

Copiii mici se manifesta prin crize de plans, tipete, tavalit pe jos sau agatarea de parinti atunci cand anticipeaza sau trec prin momentul separarii. Ei au dificultati de a dormi sau a adormi singuri, si au cosmaruri legate de separarea sau chiar moartea celor dragi. Deseori, copiii cu anxietate de separare vor spune: “Nu ma lasa singur!”, “Unde pleci?” “Te rog, nu pleca!”, “Te implor, nu ma lasa!”. De asemenea, ei pot refuza sa stea singuri intr-o camera, sa stea la gradinita sau scoala sau sa participe la alte activitati (inot, dans, activitati de grup, etc) in absenta parintilor.

Desi anxietatea de separare este intalnita mai degraba la copii, si adolescentii pot trece prin aceasta problema, in special ca raspuns la unele schimbari (ex mutatul in alt oras sau la alta scoala), sau situatii stresante (ex. divortul parintilor sau decesul cuiva apropiat). In plan comportamental, se pot observa urmatoarele modificari:

- Adolescentul refuza sa mai mearga la scoala fara ca un parinte sau o alta persoana de incredere sa fie acolo

- Refuza sa mearga sa doarma la prieteni apropiati

- Nu mai poate sa plece in excursii sau tabere fara un parinte

- Refuza sa mai mearga singur cu mijloacele de transport

Ce e de facut? Interventia in anxietatea de separare

Daca identificati comportamentele si plangerile descrise mai sus la copilul dvs sau va sunt semnalate de educatoare, cadrul didactic sau consilierul scolar, adresati-va unui specialist pentru o evaluare corecta; acesta va culege de la dvs date despre istoricul problemei, evolutia ei, factorii de mentinere, severitatea simptomelor si va stabili impreuna cu copilul si cu dvs un plan de interventie.

Cateva principii de baza in interventia asupra anxietatii de separare:

1. Parintii joaca un rol crucial in tratamentul anxietatii de separare, experienta noastra dar şi a altor practicieni, sugerand ca gradul de motivatie, implicare si disponibilitate a acestora constituie o conditie a unei interventii reusite.

2. Regula de aur in tratamentul anxietatii de separare, ca si in cazul altor forme de anxietate, este expunerea gradata la situatiile temute, dupa creearea in prealabil a unei ierarhii a acestor situatii. Principiile unei expuneri eficiente sunt durata (copilul trebuie sa ramana in situatia temuta pana simte o diminuare a intensitatii anxietatii) si frecventa (pentru a reduce intensitatea anxietatii, expunerea trebuie efectuata zilnic, pentru inceput).

3. La inceput copilului ii va fi mai rau (expunerea la situatia aversiva - separarea - va declansa o intensificare a disconfortului emotional si a senzatiilor fizice), pentru ca apoi sa fie mai bine (acestea scad in intensitate). Este important atat pentru copil, cat mai ales pentru parinti sa cunoasca acest lucru pentru a intelege demersul terapeutic precum si dinamica manifestarilor emotionale si comportamentale.

4. Mediul structurat si predictibil, creat de rutinele zilnice ale copilului (masa, igiena, somn, petrecere a timpului liber), cresc gradul de control al copilului asupra activitatilor curente si evenimentelor din viata sa, reducand incertitudinea si nesiguranta.

5. Validati emotiile copilului („Inteleg ca iti este greu...”), in acest fel transmiteti copilului ca il intelegeti si ca sunteti aproape de el. Aceasta metoda ofera pe de alta parte copilului un model alternativ de a face fata anxietatii: in locul tavalitului pe jos si tipetelor, poate exprima verbal ce simte. Este important sa nu ridiculizati trairile copilului si sa nu il certati pentru asta („Esti un fricos!”, „Ma supar pe tine daca nu ramai la scoala!”) sau sa-i minimalizati experienta („E o prostie! N-are de ce sa-ti fie frica, ce crezi ca o sa patesti, o sa te manance careva...!”). O abordare suportiva este mult mai eficienta.

Anxietatea de separare, una din problemele emotionale cel mai frecvent intalnite la copii si adolescenti, poate fi tratata cu succes prin interventia cognitiv-comportamentala si prin colaborarea dintre psihoterapeut, copil si parinti.

Autor: Psih Andrei Chiscu, Centrul PsyClinic