Narcisismul

Narcisicii sunt intr-adevar pedepsiti de ecouri si reflexii ale propriilor personalitati problematice.
Psihanaliza ne invata ca suntem cu totii narcisici intr-o perioada foarte timpurie a vietii noastre.

Bebelusul simte ca este centrul universului, ca este cel mai important, ca este omnipotent. In aceasta faza a dezvoltarii, parintii sunt perceputi ca nemuritori, atotputernici, ca exista numai pentru a implini nevoile bebelusului, pentru a-l proteja si a-l hrani. Bebelusii se vad pe sine, dar si pe ceilalti intr-un mod imatur, idealizat.

Aceasta etapa se numeste narcisism primar in psihanaliza. In mod inevitabil, conflictele care apar in decursul vietii conduc catre un anumit grad de deziluzionare. Daca acest proces este abrupt, inconsistent, imprevizibil, capricios, arbitrar sau intens, atunci ranirile pe care le suporta stima de sine a copilului pot fi severe si deseori ireversibile.

Mai mult decat atat, atunci cand suportul empatic crucial pe care ni-l ofera cei care ne ingrijesc (parintii sau alte persoane substitutive, obiectele primare in psihanaliza) lipseste, sentimentul propriei valori si cel al stimei de sine din viata adulta tind sa fluctueze intre supraevaluare (idealizare) si subevaluare, devalorizare, atat de sine cat si a altora.

Adultii narcisici sunt considerati a fi rezultatul unei dezamagiri profunde, al unor deziluzii radicale fata de persoanele semnificative din viata lor in perioada copilariei. Adultii sanatosi accepta in mod realist faptul ca au anumite limite si pot face fata cu succes dezamagirilor, retragerilor, esecurilor, criticilor si deziluziilor.

Propria lor valoare cat si stima de sine sunt constante si pozitive, nu sunt afectate in permanenta in mod substantial de catre evenimentele externe.

Narcisismul primar este in psihologie un mecanism de aparare comun in primii ani de viata (de la sase luni la sase ani) si are scopul de a proteja copilul de inevitabilele raniri si temeri care sunt implicate in procesul de separare-individuatie (procesul prin care bebelusul devine o entitate separata si individuala) al dezvoltarii.

Narcisismul secundar sau patologic este un mod de a gandi si a se comporta in perioada de adolescent sau de adult care implica infatuare, obsesia de sine si excluderea celorlalti.

Narcisismul se manifesta prin urmarirea permanenta a gratificarii personale, a obtinerii atentiei, prin dominanta sociala si ambitia personala, laudarosenie, lipsa sensibilitatii fata de ceilalti, lipsa empatiei si/sau dependenta excesiva de ceilalti in viata de zi cu zi.

Narcisismul patologic se afla in centrul tulburarii de personalitate narcisica.

Atunci cand un individ (la orice varsta) intampina un obstacol insurmontabil in progresul de la un stadiu la altul al dezvoltarii personale, va regresa la etapa infantila narcisica mai degraba decat sa intampine obstacolul.

In regresie, persoana se poarta copilareste, imatur, simte ca este omnipotenta, judeca gresit puterea sa, subestimeaza provocarile, pretinde a fi cel care le stie pe toate.

Sensibilitatea fata de nevoile altora, emotiile pe care le simte pentru ei, se deterioreaza intens, poate deveni intolerabil de arogant, cu tendinte sadice si paranoide si mai presus de orice cauta admiratie neconditionata. Preocuparile narcisicilor includ fantasme, gandire magica si visare diurna, iar in acest mod ei tind sa-i exploateze pe ceilalti si sa-i invidieze.

Functia principala a unui astfel de narcisism secundar reactiv si trecator este de a incuraja individul sa se angajeze intr-un tip de gandire magica pentru a “goni” problema, a o “vraji”, sau a o intampina de pe o pozitie de omnipotenta.

O tulburare de personalitate apare atunci cand atacurile repetate asupra obstacolului continua sa esueze – in special cand esecurile recurente au loc in stadiile de formare a personalitatii (zero – sase ani).

Contrastul dintre lumea fantastica ocupata (temporar) de individ si cea reala in care continua sa fie frustrat este prea acut pentru a-i face fata pentru mult timp. Disonanta duce la decizia inconstienta de a trai in lumea fanteziei, a grandiozitatii in mod “justificat”.

Narcisismul este un mecanism de aparare care se afla in relatie cu mecanismul de clivaj. Narcisicul esueaza in a-i vedea pe ceilalti (oameni, situatii) ca fiind alcatuiti din elemente bune si rele.

Ei ori isi idealizeaza obiectul, ori il devalorizeaza. Lucrurile sunt vazute in alb si negru, obiectul este ori bun ori rau. Atributele “rele” sunt intotdeauna proiectate, transferate sau externalizate in alt mod, cele “bune” sunt internalizate pentru a putea sprijini grandiozitatea sa, inflatia narcisismului si a fantasmelor de grandoare, dar si pentru e evita durerea asociata cu deziluzionarea.

Narcisicul cauta sa se alimenteze cu provizii narcisice pe care le foloseste pentru a-si regla auto-suficienta care este deseori fragila si fluctuanta.

Conform teoriilor psihodinamice ale dezvoltarii, parintii (obiectele primare) si in mod specific mamele sunt primii agenti ai socializarii copilului. Prin intermediul mamei sale copilul exploreaza cele mai importante intrebari ale sale iar prin raspunsurile la care se va raporta se va forma intreaga sa existenta.

Cresterea atrage dupa sine detasarea gradata de mama, explorarea independenta a lumii, autonomia, iar de felul in care aceste etape sunt parcurse depinde formarea unui Eu puternic, a unui sentiment puternic de sine.

Daca oricare dintre aceste etape sunt zadarnicite (uneori chiar de mama care nu-i “da drumul” copilului, nu-l lasa sa “plece”), procesul diferentierii, al separarii-individuatiei, nu va fi completat cu succes, nu se va dobandi autonomia si nici un sentiment coerent de sine, individul va fi caracterizat de dependenta si imaturitate.

Este universal acceptat ca orice copil trece printr-o etapa de separatie de parintii sai si printr-una de individuatie, ca o consecinta a separatiei.

Abuzurile si traumele din copilaria timpurie atrag dupa ele strategii de a face fata si utilizarea anumitor mecanisme de aparare, inclusiv narcisismul. Una dintre strategiile de a face fata este retragerea in interior, cautarea gratificatiei la o sursa sigura, demna de incredere si disponibila oricand, propriul eu.

Copilul, speriat de respingere si abuz se va retine de la interactiunea cu ceilalti si va apela la fantasme grandioase in care este iubit si isi este auto-suficient. Ranirea repetata poate conduce catre dezvoltarea unei personalitati narcisice.

Sigmund Freud este creditat pentru prima teorie coerenta despre narcisism. El descrie tranzitii de la libidoul (energie instinctuala) orientat catre subiect la cel orientat catre obiecte (ceilalti) care se produc prin intermediul parintilor.

Pentru a fi sanatoase si functionale, tranzitiile trebuie sa fie line si neperturbate, altfel apar nevrozele. Astfel, daca un copil nu reuseste sa atraga dragostea si atentia obiectelor sale dorite (parintii) el va regresa in faza narcisica.

Prima manifestare a narcisismului este adaptativa pentru ca invata copilul sa iubeasca un obiect disponibil (selful sau) si sa se simta gratificat, satisfacut, multumit. Dar regresia de la o etapa mai tarzie catre narcisismul secundar este dezadaptativa, este o indicatie a faptului ca directionarea libidoului catre o “tinta corecta” a esuat. Daca acest model de regresie persista se formeaza o nevroza narcisica.

Narcisicul isi stimuleaza selful in mod obisnuit pentru a obtine placere si gratificare. El prefera fantasmele in locul realitatii, o conceptie de sine grandioasa in locul unei autoaprecieri realiste, masturbarea si fanteziile sexuale in locul unor relatii sexuale adulte si visul diurn in locul unor realizari reale in viata sa.

C. Jung a descris psihicul ca pe un depozit al arhetipurilor care sunt modele primitive, forme simbolice, imagini sau scheme innascute, exprimate in cultura popoarelor si a caror totalitate defineste inconstientul colectiv (P. Popescu Neveanu).

Fantasmele sunt o cale de acces la arhetipuri si de eliberare a lor. In psihologia jungiana, regresiile sunt procese compensatorii care au scopul de a imbunatati adaptarea si nu cai de a obtine sau de a stabiliza un nivel de gratificare.

Freud si Jung nu au fost de acord nici in privinta introversiei. Introversia este indispensabila narcisismului, in timp ce extroversia este o conditie necesara pentru orientarea catre un obiect libidinal.

Freud a privit introversia ca pe un instrument in serviciul patologiei. Prin contrast, Jung considera introversia ca pe un instrument util aflat in serviciul cautarii nesfarsite de strategii adaptative ale psihicului (narcisismul fiind pentru el o astfel de strategie).

Cu toate acestea, chiar si Jung admite ca nevoia foarte mare de o noua strategie de adaptare inseamna ca a avut loc un esec al adaptarii si desi introversia prin definitie nu este patologica, felul in care ea este utilizata poate fi patologic.

Jung distinge introvertii (cei care de regula se concentreaza pe sine mai degraba decat pe altii) de extroverti (opusul). Introversia este considerata o functie normala, naturala, in copilarie si ramane asa (normala si naturala) chiar daca va domina ulterior viata mentala a individului. Pentru Jung narcisismul patologic este o problema de grad, este exclusiv si pervaziv.

Heinz Kohut sustine ca narcisismul patologic nu este rezultatul unui narcisism excesiv, al unei agresivitati excesive, al unui libido excesiv, ci este rezultatul unor structuri ale selfului narcisice, defectuoase, incomplete, deformate.

Kohut sustine ca orice copil are notiuni de marire, grandoare naiva amestecate cu gandire magica, sentimente de omnipotenta si credinta intr-o imunitate fata de consecintele actiunilor lor. Aceste elemente si sentimentele fata de parinti, care la randul lor sunt omnipotenti si grandiosi, fuzioneaza si formeaza constructele de self grandios si de imago parental idealizat.

Sentimentele copilului fata de parinti sunt reactii la raspunsurile acestora care pot fi de confirmare, dezaprobare, pedeapsa, abuz, etc. Raspunsurile parintilor ajuta la mentinerea structurilor de sine ale copilului.

Fara raspunsurile potrivite, grandoarea de exemplu nu poate fi transformata in ambitii si idealuri adulte. Pentru Kohut grandoarea si idealizarea sunt mecanisme de dezvoltare ale copilului pozitive.

El considera ca narcisismul (dragostea de sine) si dragostea pentru ceilalti coexista si interactioneaza pe parcursul vietii si este de acord cu Freud din punctul de vedere al nevrozelor ca acumulari de mecanisme de aparare, formatiuni, simptome si conflicte inconstiente, dar identifica si o noua clasa de tulburari, tulburarile selfului care sunt rezultatul unei dezvoltari perturbate a narcisismului.

Aceste tulburari sunt rezultatul traumelor copilariei, ale faptului de a nu fi “vazut” de ceilalti, sau de a fi privit ca o extensie a parintilor, un simplu instrument de gratificare. Astfel de copiii cresc si devin niste adulti care nu sunt siguri daca “exista” (le lipseste un sentiment al auto-continuitatii) sau daca valoreaza ceva (lipsa unui sentiment stabil de auto-suficienta, a unei stime de sine stabile).

Karen Horney sustine ca personalitatea este modelata de mediu, de societate si de cultura. Ea crede ca un copil are nevoie sa se simta in siguranta, iubit, protejat, hranit emotional.

Tot ea mai spune ca anxietatea este o reactie primara la dependenta totala pentru supravietuire a copilului de adulti. Copiii sunt nesiguri de iubire, de protectie, de hrana etc. si, astfel, devin anxiosi.

Aparari ca narcisismul se dezvolta pentru a compensa descoperirea intolerabila a faptului ca adultii sunt simpli oameni care pot fi capriciosi, nedrepti, incorecti, independenti etc. Apararile ofera atat satisfactie cat si un sentiment de securitate.

Otto Kernberg priveste ca artificiala diferentierea libidoului orientat catre obiecte (catre ceilalti) de cel narcisic (orientat catre sine). Daca copilul va dezvolta o forma de narcisism normala sau patologica depinde de relatia dintre reprezentarile de sine (imaginea selfului pe care copilul si-o formeaza in minte) si cele de obiect (imaginea celorlalti pe care el si-o formeaza in minte).

De asemenea, depinde si de relatia dintre reprezentarea de sine si obiectele reale. Dezvoltarea unui narcisism patologic mai poate fi determinata si de conflictele instinctuale relationate cu libidoul si agresivitatea.

Conceptul lui Kernberg asupra Selfului este asemanator cu cel al lui Freud asupra Eului. Selful este dependent de inconstient, care exercita o influenta continua asupra oricarei functionari mentale.

Narcisismul patologic reflecta o investitie libidinala intr-un self structurat patologic si nu intr-unul normal, intr-o structura integrativa a selfului. Narcisicul sufera din cauza unui self devalorizat sau fixat pe agresivitate.

Toate relatiile de obiect ale unui astfel de self patologic sunt detasate de obiectele reale pentru ca acestea produc deseori raniri narcisice si sunt implicate in clivaj, refulare sau proiectie pe alte obiecte. Narcisismul nu este in mod simplu o fixatie intr-o etapa a dezvoltarii timpurie, ci este o investitie libidinala activa intr-o structura deformata a selfului.

Pentru copiii foarte mici stima de sine consta in sentimentul profund de a fi iubit, acceptat, valorizat de catre ceilalti care sunt semnificativi pentru ei mai degraba decat din sentimente ce deriva din evaluarea de sine in raport cu niste criterii externe, cum este cazul copiilor mai mari.

Experienta unei iubiri neconditionate si a acceptarii din primii 1-2 ani ai vietii pun fundatia pentru stima de sine de mai tarziu si probabil ca fac posibil pentru un copil mai mare ca el sa se poata opune criticilor si evaluarilor negative care de regula insotesc socializarea intr-o comunitate mai mare.

Pe masura ce cresc, copiii vor vedea ca societatea impune criterii si conditii pentru a fi iubit si acceptat. Daca sentimentele foarte timpurii de dragoste si acceptare pe care copilul le-a trait au fost suficient de profunde, este foarte probabil ca mai tarziu el sa nu simta slabiciune in fata mustrarilor si sa poata riposta.

Odata cu cresterea in varsta copilul incepe sa internalizeze criterii de auto-suficienta si un simt vizavi de standardele care se cer realizate dupa criteriile comunitatii pe care o observa si din care incepe sa faca parte.

Studiile lui Cassidy din 1988 asupra relatiei dintre stima de sine la varsta de 5-6 ani si calitatea atasamentului timpuriu mama – copil, sprijina teoria lui Bowlby si anume: constructia selfului deriva din experientele timpurii zilnice cu figurile de atasament.

Rezultatele studiului confirma conceptia lui Bowlby asupra procesului prin care continuitatea in dezvoltare are loc si asupra modului in care atasamentul timpuriu mama – copil continua sa influenteze conceptia copilului asupra propriului self de-a lungul multor ani.

Modelele selfului deriva din modul in care interactiunea timpurie mama – copil organizeaza si ajuta la formarea mediului copilului. Copiii foarte mici au putine mijloace prin care pot invata despre ei insisi in afara experientei pe care o au cu figurile de atasament.

Autoarea ne sugereaza ca daca copiii sunt valorizati si li se ofera confortul necesar atunci cand au nevoie se vor simti valorosi si invers, daca sunt neglijati si rejectati se vor simti lipsiti de valoare, ca si cum nu ar fi buni de nimic.

Alti autori sustin ca sentimentul de competenta si stima de sine asociata competentei sunt mai mari la copiii ai caror parinti le-au oferit un amestec optim de acceptare, afectiune, limite rationale si control. In mod similar, profesorii probabil ca vor obtine sentimente pozitive de la elevi atunci cand vor oferi o astfel de combinatie de acceptare, limite si expectatii realiste in privinta comportamentelor si a efortului.

La inceput, copilul isi idealizeaza parintii. Pe masura ce creste, el va incepe sa observe neajunsurile acestora si va retrage o parte din libidoul idealizant din imaginile parentale, ceea ce este favorabil dezvoltarii naturale a Supraeului.

Perturbarile foarte timpurii din cadrul relatiilor de obiect pot conduce la o slabiciune structurala a personalitatii care va dezvolta un mecanism de filtrare a stimulilor deficient si/sau disfunctional. Abilitatea individului de a mentine o homeostazie narcisica de baza a personalitatii este afectata si el va suferi de o vulnerabilitate narcisica difuza.

O perturbare aparuta pe parcursul dezvoltarii in perioada pre-oedipala va afecta capacitatea de control, canalizare si neutralizare a impulsurilor. Manifestarea simptomatica a acestui defect structural este inclinatia de a sexualiza derivatele impulsurilor si conflictele interne si externe fie in forma fantasmelor fie in cea a acting-outurilor.

Perturbarile aparute in perioada oedipala sau la inceputul fazei de latenta vor determina individul sa caute in permanenta o figura ideala externa de la care sa primeasca confirmare, afirmare, lucruri pe care Supraeul sau nu le poate implini.

Toti autorii sunt de acord ca o pierdere care intervine intr-un moment critic al dezvoltarii copilului il va determina sa se indrepte inspre el insusi pentru obtinerea gratificarii.

Copilul va inceta sa mai aiba incredere in ceilalti si in abilitatea sa de a avea relatii de atasament cu ei si va fi in permanenta umbrit de sentimentul ca numai el isi poate satisface nevoile emotionale.

Unele persoane narcisice reactioneaza printr-o evadare creativa in lumi imaginare in care pot exercita un control total din punct de vedere fizic si emotional asupra mediului.

Sursa tuturor problemelor narcisicilor este faptul ca ei cred ca toate relatiile cu ceilalti oameni sfarsesc invariabil prin umilinta, tradare sau abandon si aceasta credinta este inradacinata din copilaria foarte timpurie de catre parinti si prin experientele pe care le au cu celelalte persoane.

Narcisicul intotdeauna generalizeaza, pentru el interactiunea emotionala si orice fel de interactiune este menita sa sfarseasca intr-un mod nefericit. Sa se ataseze de un loc, de o slujba, de un bun, de o idee, de o initiativa este la fel de dificil cum este sa se ataseze de o persoana si din acest motiv narcisicul evita intimitatea, prieteniile, dragostea, emotiile in general, obligatiile, dedicarea, perseverenta, planificarea, investitiile emotionale sau de orice alt fel.

Narcisicii nu pot fi empatici, nu dezvolta niciodata un simt al securitatii sau al placerii.

Scopul tratamentului in cazul unei tulburari de personalitate narcisica este de a il ajuta pe pacient sa isi creasca gradul de empatie, sa accepte mai usor respingerea din partea celorlalti fara sa se simta amenintat, sa-si dezvolte o perspectiva mai realista asupra abilitatilor sale actuale in defavoarea celor fantasmatice.

Tratamentul este o provocare pentru ca un individ este definit de personalitatea sa si personalitatea sa este o parte esentiala a perceptiei de sine a persoanei.

De regula, narcisicii nu doresc un tratament pentru ca nu vor ca ceilalti sa creada ca ei au slabiciuni, nu vor sa ceara ajutor pentru ca a cere ajutor, pentru ei, inseamna a se injosi.

Tratamentul este dificil si pentru ca ei incearca sa isi sustina o imagine perfecta si indestructibila, dedesubtul acestei fatade aflandu-se o persoana nesigura si cu o stima de sine scazuta.

Prezentandu-se cu o imagine de sine foarte sigura ei se protejeaza de una dintre cele mai mari temeri ale lor: aceea ca oamenii vor afla ca au imperfectiuni si slabiciuni ca toti ceilalti.

Psihoterapia psihanalitica s-a dovedit a fi cea mai eficienta forma de psihoterapie pentru aceasta tulburare.