Tulburarea de stres post-traumatic

Tulburarea de stres post-traumatic (TSPT) este o afectiune psihica provocata de un eveniment tramatizant extrem, care se manifesta prin anxietate severa, amintiri neplacute, cosmaruri recurente si ganduri incontrolabile legate de trauma suferita.

TSPT-ul a fost adus in atentia publicului prin asociere cu sechelele psihice suferite de veteranii de razboi, insa tulburarea poate surveni si pe fondul incidentelor de alta natura, precum jaful, violul, tortura, rapirea si tinerea in captivitate, abuzul in copilarie, accidentele de masina, prabusirea unui avion sau dezastrele naturale, precum si cutremurul sau inundatiile. Fara urmarea unui tratament, simptomele impiedica pacientul sa duca o viata normala.

O persoana poate sa dezvolte tulburarea de stres post-traumatic atunci cand experimenteaza sau asista la producerea unui eveniment ce include moartea altor oameni, ranirile grave sau agresiunile sexuale. Intrucat TSPT-ul se numara printre cele mai complexe tulburari de anxietate, cauzele sale sunt un amestec de factori biologici, psihologici si sociali.

- Predispozitia genetica. Numerosi cercetatori se concentreaza acum pe studierea genelor responsabile cu pastrarea amintirilor legate de teama. Intelegerea acestui mecanism poate ajuta la tratarea mai eficienta a TSPT-ului. Cateva teorii spun ca producerea excesiva a proteinei Stahmin (implicata in stocarea amintirilor negative), deficitul peptidei GRP (secretata pentru mentinerea autocontrolului in momentele de emotivitate crescuta) si hiperactivitatea genei 5-HTTLPR (care controleaza nivelul serotoninei in corp) pot creste predispozitia la instalarea tulburarii de stres post-traumatic.

- Factorii de mediu. Traumele din copilarie, leziunile suferite in zona capului sau istoricul medical familial care contine boli mentale pot creste sansele dezvoltarii TSPT-ului in urma traversarii unei traume puternice.

- Raspunsul creierului la stres. Modul in care creierul regleaza secretia de hormoni si alte substante ca raspuns la stimulii de stres influenteaza predispozitia la TSPT.

Sansele ca tulburarea de stres post-traumatic sa se manifeste cresc odata cu apropierea fizica de stresor (factorul principal corelat de pacient cu evenimentul traumatizant). Persoanele afectate au senzatia ca se afla sub amenintarea pericolului in permanenta, chiar daca situatia traumatizanta s-a consumat deja. Aceasta teama extrema provine atat din supraevaluarea consecintelor traumei, cat si din memoria autobiografica perturbata (slaba contextualizare a evenimentului si asocieri gresite la nivelul memoriei).

Tulburarea de stres post-traumatic produce trei categorii distincte de simptome, declansate dupa minimum 3 luni de la evenimentul traumatizant (uneori pot sa apara dupa cativa ani). Manifestarile clinice ale tulburarii pot provoca probleme importante in circumstante sociale, profesionale si familiale.

Simptomele intruzive sunt urmatoarele

- amintiri recurente si nedorite despre evenimentul traumatizant;
- retrairea evenimentului tragic de parca s-ar petrece din nou (flashback-uri);
- cosmaruri care contin momente-cheie din evenimentul tulburator;
- stres emotional sever si reactii fizice anormale la contactul direct cu stresorul.

A doua categorie de simptome se refera la cele de evitare

- golurile de memorie;
- izolarea de societate;
- dezinteresul fata de viitor;
- evitarea tuturor lucrurilor legate de trauma;
- senzatia de amortire emotionala;
- sentimentele puternice de vina, depresie sau ingrijorare;
- pierderea interesului pentru activitati placute in trecut;

Simptomele de hiperactivitate neurofiziologica, a treia categorie a simptomatologiei tulburarii de stres post-traumatic, includ:

- irascibilitatea si furia;
- tulburarile de concentrare;
- starea de alerta in fata unui pericol imaginar (hipervigilenta);
- tulburarile de somn;
- crizele nervoase.

Diagnosticul pentru tulburarea de stres post-traumatic poate fi stabilit doar de un psihiatru sau un psihoterapeut, pe baza observarii simptomelor caracteristice, prezente cel putin timp de o luna.

Manifestarile clinice trebuie sa afecteze functionalitatea sociala, profesionala si interpersonala a pacientului. Specialistul va observa, in mod special, daca pacientul

- Nu isi aminteste momente importante din evenimentul traumatizant;
- Incearca sa evite lucrurile si situatiile legate de trauma;
- Are o perceptie negativa despre pe sine sau despre cei din jur;
- Are iesiri violente;
- Retraieste persistent evenimentul traumatic;
- Prezinta simptome persistente de hiperactivitate neurofiziologica.

Tratamentul pentru tulburarea de stres post-traumatic urmareste redobandirea senzatiei de control asupra propriei vieti si implica atat terapia medicamentoasa, cat si psihoterapia. Aceste doua tratamente combinate ajuta la ameliorarea simptomelor, dobandirea unor aptitudini de blocare a manifestarilor clinice si la recapatarea stimei de sine.

Tratamentul medicamentos este stabilit de medicul psihiatru, in functie de necesitatile distincte ale pacientului. Acesta poate include administrarea de antidepresive, eficiente si in tratarea tulburarilor de anxietate, in special a celor tetraciclice si inhibitori selectivi ai recaptarii serotoninei.

Terapia cognitiv-comportamentala este utilizata deseori in cazul tulburarii post-traumatice, care se axeaza pe modificarea propriilor ganduri pentru reactii si comportamente mai sanatoase. In cadrul acestui tratament, exista mai multe componente distincte

- Terapia prin expunere. Pacientul isi infrunta si isi controleaza teama, intr-un mediu sigur, folosindu-si imaginatia sau vizitand locul in care evenimentul traumatizant s-a petrecut.

- Restructurarea cognitiva. Pacientul este ajutat sa isi interpreteze amintirile negative, sa se elibereze de sentimentul de vina sau rusine si sa priveasca situatia intr-o maniera realista.

- Relaxarea. Simptomele tulburarii de stres post-traumatic sunt ameliorate prin adoptarea unor metode de combatere a anxietatii, astfel incat amintirile neplacute sa fie privite dintr-o noua perspectiva, mai realista.