Copii, certuri si solutii

Cand exista copii, situatia poate deveni si mai dramatica, generand victime fara voie. Efectele conflictelor dintre parinti asupra psihicului unui copil pot fi devastatoare, insa de multe ori ele nu sunt realizate de parinti, care, in febra starii nervoase in care sunt, uita ca au niste spectatori pe care ii ranesc amandoi.

Lumea copiilor este mult prea diferita de cea a adultilor; de aceea, pentru un copil este greu sa inteleaga ca, in familie, pot aparea si discutii conflictuale. Este indicat ca divergentele legate de familie sa nu implice participarea copiilor.

Psihologii sfatuiesc deseori parintii sa nu cada in capcana unor certuri impartite cu copiii, pe motiv ca ei trebuie sa fie acolo sa vada ce se intampla, ca doar fac parte din familie.

Un adult poate percepe o astfel de situatie conflictuala cu impartialitate, insa un copil nu va putea face asta. Spectatori pasivi la rautatile spuse de parinti, ei primesc din plin rautatile si efectele vorbelor spuse la nervi de ambii parinti.

Acestia nu pot fi impartiali penru ca isi iubesc parintii si nu vor intelege de ce au ajuns sa se certe din orice si sa strige unul la celalalt. Se vor simti neajutorati, ignorati, inexistenti, rai, si chiar amenintati de tipetele, privirile dusmanoase si replicile usturatoare dintre parinti.

Neintelegand cu adevarat ce se petrece, vor crede ca este cumva vina lor si ca parintii lor se cearta pentru ca nu se mai iubesc sau, cel mai rau, nu ii mai iubesc pe ei. Pentru a evita certurile in fata copiilor, este nevoie de maturitate si de dorinta de a crea copiilor un spatiu familial adaptat nevoilor lor.

In situatia in care copiii au fost nevoiti sa participe la o disputa in familie, ambii parinti ar trebui sa discute cu ei si sa le explice ca in viata de adult pot aparea anumite probleme.

Afectiunea este cea mai importanta in aceasta situatie, insa, nu este vorba de afectiunea unui singur parinte pentru a-i face pe cei mici sa inteleaga o situatie conflictuala, este nevoie de ambii parinti.

Copiii au nevoie de siguranta si de certitudinea ca fac parte dintr-o familie unita. Este demonstrat stiintific ca marea majoritate a copiilor care nu au avut parte de liniste in familie se pot confrunta la varsta maturitatii cu probleme de relationare, atasament sau angajament in relatii de lunga durata si, implicit, de comportament, la care se adauga incapacitatea de a se adapta in societate

Adesea, un dusman nevazut intr-o relatie il reprezenta caracterul duplicitar al propriilor noastre stari si conflicte interioare. In astfel de situatii se poate (auto)observa un fenomen interesant, cand vorbim de realitatea subiectiva a relatiei de cuplu: continutul comunicarii verbale nu coincide cu semnificatia si continutul comunicarii nonverbale (senzitiv - gestuale, prin care ne tradam starile emotional-afective resimtite inconstient in relatie cu partenerul), incongruente care genereaza sentimente de inautenticitate, suspiciune si penibil intre parteneri adesea.

"Nefiind in contact cu mine si cu celalalt, orbit de propriile mele nemultumiri si frustrari, ajunsesem de fapt sa nu ma mai suport pe mine. Ma detestam, si de fapt tot ce uram la mine, aruncam pe umerii partenerei, pentru orice suparare o invinuiam pe ea si orice gest al ei de apropiere ma scotea din minti! Intr-o zi am lovit-o si nu m-am oprit, in acel moment am continuat si am lovit pentru fiecare gand, pentru fiecare gest, pentru fiecare privire, pentru fiecare secunda in care ea fusese langa mine…

Mi-as dori sa imi cer iertare, dar simt ca inainte ar trebui sa ma iert eu pe mine. Ea nu avea nicio vina, doar era acolo, langa mine - tacuta, neputincioasa! Ma enerva asta, imi venea sa sar la gatul ei cum imi iesea in cale.

Acum inteleg si imi vine greu sa accept ca acesta sunt eu. Cand o loveam, o loveam cu sete, gandind ca ea este cea care ma face sa ma comport asa, ca ea este de vina (lacrimi, tacere, privire indurerata si pierduta)". Acestea sunt doar cateva din gandurile si trairile impartasite de un client (33 ani), aflat in consiliere de cuplu. Partenera (29 ani) hotarase sa apeleze la ajutorul unui specialist.

Dupa 2 ani si jumatate de casatorie, lucrurile se inrautatisera atat de mult, incat simtea ca nu mai poate sta langa "omul pe care il iubea si care acum ii era mai rau ca un strain". Sotul a venit la sedintele de consiliere dupa 2 intalniri cu sotia, astfel, consilierea individuala s-a trasformat in consiliere de cuplu sau maritala.

V-ati intrebat, pe buna dreptate, ce s-a intamplat cu acest cuplu? Am continuat consilierea timp de 3 luni si jumatate (o intalnire pe saptamana, in doi si individual). Prognosticul este unul pozitiv; inca mai tinem legatura din cand in cand (ca pe un feedback sau reconfirmare) pe email sau telefonic.

Ne-am reintalnit dupa aproape 9 luni de la ultima sedinta, si daca ar fi sa citez concluzia lor, ar suna cam asa: "Lucrurile acum stau altfel, suntem tot noi, dar relatia este diferita, altfel decat inainte. Am crescut impreuna! (se tineau de mana, strans)".

Un alt cuplu (el - 28 ani, ea - 26 ani; el - inginer, ea - profesoara, casatoriti de 4 ani si jumatate) ajungea la o concluzie asemanatoare si, totusi, aparte, dupa numai 2 intalniri: "Ce inteleg eu si sotul meu prin toate astea: am stabilit cu iubitul meu ca amandoi avem nevoie de intimitate pentru a crea, pentru a scrie, ca in putinul timp liber este mai bine pentru noi sa incercam sa ne multumim reciproc si sa ne satisfacem nevoile, iar la conflicte, am stabilit ca invatam din greseli si ca incercam sa nu le repetam."

Au revenit la 4 luni dupa, climatul familial in schimbare, apropiati si totusi independenti, increzatori. Urmau sa fie parinti peste 8 luni! Acestea sunt doar doua exemple din cazuistica consilierii de cuplu, un pic atipice si, totusi, atat de des intalnite in practica de cabinet.

Unele simptome frecvent "acuzate" in sedintele de terapie sau consiliere de cuplu atrag atentia specialistilor asupra unui fenomen din ce in ce mai pregnant, si anume: o saracire si distorsionare comunicarii verbale in unele cupluri, simultan cu o crestere a comunicarii nonverbale saturate frustrant, negativ.

In astfel de cupluri, chiar si tacerile prelungite, ostentative creeaza cresteri semnificative ale tensiunilor negative, contribuind ulterior fie la conflicte manifeste, fie la “ruptura” relatiei prin evitari, ignorari si devalorizari reciproce. Consilierea sau terapia nu fac decat sa sparga acest cerc vicios, punandu-ne fata in fata cu noi insine si, mai apoi, cu realitatea in doi a vietii de cuplu.

Este de preferat sa retinem faptul ca niciodata nu e prea tarziu, ca a iti impartasi din framantari, ganduri, dureri, insatisfactii este departe de a fi o rusine, ci mai curand este un act de curaj, matur si responsabil, preferabil abandonului, despartirii sau resemnarii pline de tristete ce te poate arunca in bratele depresiei sau a violentei domestice.

La intrebarea: "Ce putem face?", raspunsul specialistilor se concretizeaza in cateva recomandari simple, expuse sub forma unor pasi "principiali" cum ii numea odata un client. Un prim pas ar fi sa invatam sa ne comunicam dorintele, asteptarile in ceea ce priveste viata de cuplu, de familie si relatia cu partenerul sau partenera! Concomitent este de preferat sa ne axam pe asteptarilece tin de propria persoana, adica pe schimbarile si lucrurile ce tin de noi insine.

Adesea, tendinta este sa ne centram pe celalalt, conditionandu-ne schimbarea de acesta din urma. Nu realizam faptul ca astfel ne autosabotam, condamnandu-ne si lasandu-ne prinsi intr-un cerc vicios al resentimentelor si revendicarilor.

Cu cat un cuplu va discuta mai liber despre ceea ce merge bine, cu atat va fi mai simplu sa comunice ceea ce nu merge bine. Cu cat se va discuta mai mult despre ceea ce functioneaza, cu atat va fi mai usor sa se discute despre ceea ce nu functioneaza. E mai bine sa incepem cu ce e ok, si nu e de dorit sa transformam conversatia in repros.

E important sa putem exprima lucruri aparent simple, care semnaleaza disconfortul. Incet-incet, acest reflex se instaleaza in mod natural in relatie, devenind firesc, si nu fortat, ca o acuza sau un afront.

Un al doilea pas ar fi sa invatam sa spunem NU, daca ceva ne displace. Deopotriva, se impune sa invatam sa acceptam refuzul partenerului si sa incercam sa-l intelegem!

Daca spunen DA la tot, va fi dificil pentru celalalt sa inteleaga ce gandim cu adevarat. Cine ne poate cunoaste mai bine decat noi insine? Nimeni nu ne poate ghici dorintele daca nu ni le exprimam.

O greseala des intalnita este accea de a avea pretentia ca celalalt sa ghiceasca ce ne dorim, ca celalalt sa ne ghiceasca gandurile, sa intuiasca atunci cand NU-ul nostru este DA, si invers. Exista momente in care acest lucru se poate intampla, insa doar se intampla si nu neaparat este obligatoriu!

Pentru a avansa, cuplul are nevoie sa-si faca planuri. Cand dorintele celor doi se unesc intr-o viziune comuna, viitorul devine stimulant si viata in doi capata acelasi ritm. Evident, nu poti avansa in viata fara a avea planuri sau visuri, deci un al treilea pas ar fi sa reinvatam sa construim planuri impreuna! A construi impreuna planuri e o dovada de siguranta a vietii in doi.

Un sentiment de valorizare, validare si utilitate pentru partener si de siguranta si securitate pentru partenera. Odata facuti acesti trei primi posibili pasi (ordinea este aleatorie), restul vine de la sine!