Dextrometorfan

Dextrometorfanul reprezinta izomerul dextrogir al metil-levorfanolului. Inhiba centrul bulbar al tusei ca si codeina (activitatea antitusiva fiind mai slaba decat a codeinei), insa, spre deosebire de aceasta, nu manifesta actiune analgezica si narcotica.

Dextrometorfanul a fost folosit pentru prima data ca antitusiv in 1960. A substituit treptat codeina si a devenit, cel putin la nivelul Statelor Unite ale Americii, medicamentul antitusiv cel mai des folosit.

Indicatii: Dextrometorfanul este un antitusiv non-narcotic cu actiune centrala, utilizat pentru tratamentul simptomatic al tusei uscate din cauza unei iritatii la nivelul laringelui, traheei sau bronhiilor.

Mecanismul de actiune consta in ridicarea pragului de stimulare a centrului tusei, prin inhibarea stimulilor cailor aferente. Se utilizeaza mai ales in cazul tusei uscate cronice.

In prezent se gaseste pe piata sub forma de sirop. Pentru a prezenta efecte psihoactive minore ar trebui sa se consume mai mult de 1/2 de sticla (aceste cantitati ar trebui sa descurajeze consumul in scop recreational).

Este foarte folosit in gimnaziile sau liceele din SUA, adeptilor acestui drog fiindu-le mai usor sa-l procure decat marijuana sau alcoolul.

Efectele benefice ale dextrometorfanului (in afara efectului antitusiv) sunt:
- prezinta activitate antiepileptica si neuroprotectiva;
- creste efectele analgezice ale morfinei si efectele antiparkinsonienelor tip L-dopa;
- atenueaza simptomele sindromului de abstinenta al opioidelor si etanolului.

Consumul de droguri are urmatoarele particularitati stadiale:

- consumul experimental (in scop recreational);

- consumul regulat - consumatorul incepe sa lipseasca din ce ince mai mult de la scoala/serviciu, se ingrijoreaza sa nu piarda sursa de procurare a drogului;

- preocuparea zilnica - consumatorul pierde motivatia (scoala/serviciul ii devin indiferente);

- dependenta - consumatorul nu poate face fata treburilor zilnice fara drog, neaga problema pe care o are, se produce inrautatirea conditiei fizice, dupa consum isi pierde controlul.

Efectele dextromorfanului variaza in functie de doza administrata

- dozele mici au efecte asemanatoare celor induse de marijuana sau MDMA;
- dozele mai mari au efecte disociative asemanatoare ketaminei.

In "cultura" dextrometorfanului exista patru niveluri ale efectelor, cunoscute ca "platouri" in functie de doza:- nivel 1 - 1.5-2.5 mg/kg corp;
- nivel 2 - 2.5-7.5 mg/kg corp;
- nivel 3 - 7.5-15 mg/kg corp;
- nivel 4 - 15-18 mg/kg corp.

Nivelul 1 se caracterizeaza prin euforie de intensitate medie, dezinhibitie, modificarea medie a proceselor senzoriale, auditive si a celor motorii. Se instaleaza un sentiment general de bine si liniste.

Nivelul 2 este caracterizat de o senzatie asemanatoare betiei. Sunetele si evenimentele vizuale devin "miscatoare", creste detasarea emotionala, pot aparea halucinatiile cu ochii inchisi, gandurile introspective si abstracte sunt comune.

Nivelul 3 este caracterizat printr-un nivel mai mult disociativ, cu intensificarea senzatiei de detasare fata de lucrurile inconjuratoare si fata de propriul corp, senzatiile vizuale si auditive devin haotice, apar tulburari importante de coordonare si miscare. In acest stadiu sunt posibile halucinatiile, dar au caracter de obicei abstract.

Nivelul 4 se caracterizeaza printr-o experienta disocoativa, asemanatoare anesteziei cu ketamina, creierul nu este "cuplat" senzorial, sunt prezente halucinatiile petrecute in afara corpului si "excursiile" petrecute in locuri diferite. La doze mari apar "excursiile urate", ce asociaza efecte adverse ca pruritul, transpiratiile, greata si voma.

Orice doza consumata ce depaseste 20 mg/kg corp se finalizeaza fie printr-o experienta denumita "excursie urata" fie prin supradoza (doza letala este de 35 mg/kg corp) ce se manifesta prin insuficienta respiratorie.

In cazul consumului cronic ca drog recreational pot aparea tulburari de memorie (memoria de scurta durata fiind cea mai afectata).

Consumul cronic de dextrometorfan este caracterizat de:

1. Dependenta psihica - de fapt, singura caracteristica, atat necesara, cat si suficienta pentru a defini dependenta de drog. Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu este nici necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a defini dependenta de drog.

Dependenta psihica reprezinta necesitatea de ordin psihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala "craving" (dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), si reprezinta cauza recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.

2. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si a simptomelor de retragere (abstinenta) la incetarea folosirii drogului, ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a unui drog. In cadrul sindromului de dependenta, dependenta fizica reprezinta factorul de conditionare secundara, legatd e teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a evita senzatiile neplacute cauzate de absenta drogului.

Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari a organismului in ceea ce priveste raspunsul la administrarea repetata a unei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse sisteme; ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nou echilibru, pe fondul interventiei repetate a substantei respective.

In acord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este definita ca o stare de adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante (drog) si recontroalele generate de organism se echilibreaza, de asemenea, maniera, incat nu functioneaza normal decat in conditiile prizelor regulate de substanta (drog).

La oprirea brutala a administrarii, recontroalele nu mai sunt compensate de efectele substantei, conducand la o tulburare functionala, adesea cu manifestari clinice zgmomotoase, care pot imbraca aspecte periculoase, cu risc vital - sindromul de retragere.

3. Sindrom de abstinenta - este caracterizat prin simptomele (incadrare si grad de severitate variabile), care apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, in special narcotic, la care individul este adictiv si care a fost consumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada prelungita si/sau in doze mari.

Exista tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul de "sindrom de abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul de retragere, expresie a dependentei fizice, este unul din indicatorii sindromului de dependenta.

- comprimate pentru administrare orala;
- sirop.

Spalaturi gastrice si administrare de carbune activ. In cazul aparitiei depresiei respiratorii, se administreaza naloxona.