Cauze anatomice de infertilitate - pelvis

Peritoneul reprezinta o structura anatomica care inveleste toata cavitatea abdominala si aproximativ toate structurile ce de gasesc in abdomen. Este in mare impartit in doua tipuri:

- peritoneul parietal, care inveleste peretele abominal si cel pelvin;
- peritoneul visceral, care acopera organele abdominale si cele pelvine.

Didactic vorbind, tot ce se afla deasupra bazinului poarta numele de cavitate abdominala propriu-zisa, iar organele ce se afla in bazin sunt denumite organe pelvine.

Acestea din urma sunt:

- uterul;
- trompele;
- ovarele;
- rectul;
- sigmoidul;
- apendicele;
- cecul;
- anse intestinale;
- epiploon.

Am numit doar organele intraperitoneale ce sunt rezidente sau ajung in pelvis, nu si cele extraperitoneale.

Peritoneul este, de fapt, o condensare de tesut conjunctiv dispus intr-un strat foarte subtire, situat la suprafata organelor si a peretilor cavitatii abdominale.

Rolul sau este acela de a conferi protectie organelor abdominale, mijloace de ancorare care sa permita o mobilitate limitata a acestora, dar, mai ales, de a conferi o suprafata neteda acestor organe, care sa le permita mobilitatea unora fata de celelalte si fata de peretii cavitatii abdominale.

Intact, peritoneul este foarte neted si lipsit de orice fel de proprietati care sa promoveze frecarea intre organe. Celulele constituente secreta un lichid care mentine aceste organe in permanenta umede, micsorand si mai mult gradul de frecare dintre ele.

La nivelul peritoneului se gasesc foarte multe celule apartinand sistemului de aparare al organismului, in special din clasa macrofagelor (celule specializate in “inghitirea” si prelucrarea structurilor straine sau proprii, dar alterate, care ajung in cavitatea peritoneala).

In cursul unor boli infectioase cu punct de plecare genital si uneori apendicular, cavitatea peritoneala poate fi contaminata cu germeni care produc un raspuns inflamator ce intereseaza organele din pelvis. Aceasta reactie a organismului include, pe langa interventia celulelor albe (macrofagele) responsabile de eliminarea germenilor, si o incercare de limitare anatomica a propagarii infectiei, prin sigilarea zonei afectate.

Astfel, apare aglutinarea organelor pelvine (uter, ovare, trompe, rect, sigmoid si anse intestinale), proces care drept scop izolarea procesului infectios.
Interventia celulelor macrofage se face prin eliberarea substantelor cu roluri multiple (substante chimice ce distrug bacteriile, factori ce “cheama” si alte celule albe, implicate in raspunsul inflamator, substante vasodilatatoare ce permit aportul eficient de sange la locul inflamatiei etc.).

In mod normal, peritoneul este rezistent la actiunea substantelor chimice, si, dupa o perioada de inflamatie in care secreta abundent lichid bogat in factori chimici, vindecarea se face fara sechele.

Totusi, exista cazuri in care infectia este foarte masiva si cu potential mare de propagare, iar raspunsul chimic este pe masura. In aceste cazuri, suprafata peritoneului este distrusa de catre acesti factori chimici, astfel incat este expus tesutul subiacent care contine numeroase celule fibroblaste (celule imature care prin proliferare produc vindecarea tesutului cu un oarecare grad de fibroza).

Contactul tesutului expus cu zonele vecine determina activarea acestor fibroblaste care promoveaza productia de fibrina care va produce, in final, aderente intre structurile interesate.

Aderentele ce apar intre aceste organe pot fi laxe (in infectii recente sau de slaba intensitate) sau franc constituite, adevarate benzi fibroase, deosebit de rezistente.

Infertilitatea poate sa apara prin mai multe mecanisme:
- prin interesarea in aderente a fimbriilor pavilionului tubar;
- crearea unor compartimente in sacul Douglas care sa impiedice captarea ovulului de catre trompe (ovulul cade intr-o punga realizata de catre aderente, de unde nu poate fi cules de catre pavilionul tubar);
- lipirea trompei de ovar;
- lipirea trompei de peretele abdominal;
- lipirea peretelui uterin posterior de rect cu desfiintarea sacului Douglas;
- crearea unui adevarat bloc aderential care sa intereseze mai multe organe pelviene (epiplon, anse intestinale, rect, trompe, ovare etc.).