Relatia dintre hepatita C si hepatita autoimuna

Hepatita reprezinta termenul ce descrie inflamatia ficatului, indiferent de etiologie. Inflamatia poate fi determinata de o serie de factori, printre care alcool, medicamente si droguri, boli metabolice, boli autoimune si infectii virale. Dintre toate aceste cauze, infectiile virale sunt raspunzatoare de peste 50% din hepatitele acute.

Hepatitele virale sunt cauzate de infectia organismului cu virusuri ce au tropism hepatic (adica au o afinitate deosebita pentru hepatocit), in special virusurile hepatice A, B, C, D si E. Trebuie precizat insa ca desi au o predilectie pentru afectarea ficatului, unele virusuri, in special B si C, determina si o simptomatologie generala adesea foarte importanta si zgomotoasa.

Dintre acestea, infectia cu virus hepatic C starneste un interes deosebit. Specialistii estimeaza ca actual, in lume, exista peste 170 de milioane de pacienti infectati cu acest virus si ca din toate cazurile de hepatita virala, virusul C este implicat ca factor etiopatogen in peste 25%. Afectarea ficatului este directa, deoarece tintele naturale ale virusului sunt celule hepatice si posibil si limfocitele B. Evaluarile paraclinice histologice au aratat ca in infectia cronica cu virus C, peste jumatate din totalul celulelor hepatice sunt infectate.

Pacientii infectati cu virus hepatic C sunt asimptomatici sau prezinta acuze sistemice difuze, putin specifice. Se simt initial obositi, au o stare generala alterata, insa functia hepatica se mentine in parametrii relativ normali. Examenul fizic poate evidentia semne specifice unei afectiuni hepaticae, care la fel de bine pot sa apara si in alte patologii, cum ar fi eritem palmar, telangiectazii, tegumente si mucoase icterice, ascita sau edeme gambiere, petesii. Infectia cu virus hepatic C este considerata de catre specialisti periculoasa atat prin sine, cat si prin faptul ca poate determina, prin mecanisme deocamdata incomplet elucidate, aparitia hepatitei autoimune. Cele doua afectiuni au modificari histologice asemanatoare, iar repercursiunile asupra functiei hepatice sunt adesea comune.

Hepatita autoimuna este o hepatopatie cronica, a carei etiologii ramane incomplet cunoscuta, desi in ultimii 30 de ani s-au realizat foarte multe progrese in intelegerea si tratarea acestei boli. In prezent se cunoaste faptul ca acest tip de hepatita este caracterizat prin inflamatie hepatocelulara continua, leziuni ireversibile si necroza, care progreseaza in timp spre ciroza. In urma investigatiilor serologice si imune s-a descoperit faptul ca paicentii au diversi autoanticorpi prezenti, acesta fiind unul din criteriile pentru care aceasta hepatita apartine grupului de boli autoimune.

Boala are rasunet multisistemic, afecteaza femeile si barbatii de orice varsta si coexista cu alte afectiuni hepatice, sau este indusa de hepatite virale, cel mai adesea de cele cu virus hepatic A sau C. Prognosticul pacientilor cu hepatita combinata este mult mai rezervat deoarece agresiunii autoimune i se suprapune si agresiunea virala, iar recuperarea ficatului este mult mai anevoioasa.
Hepatita autoimuna apare cand sistemul imun nu mai recunoaste hepatocitele ca fiind celule self, proprii organismului. Ele sunt percepute ca antigene (exact ca si cum ar fi bacterii sau virusuri) si imediat, impotriva lor sunt sintetizate si secretate substante care au rolul de a le elimina din corp. Atacul nu este insa haotic, ci directionat tintit asupra anumitor celule hepatice, anume cele care exprima la suprafata un complex de glicoproteine ce activeaza limfocitele T. Acestea invadeaza parenchimul hepatic si elibereaza citokine si alte substante cu rol in inflamatia, pentru a distruge cat mai rapid hepatocitele aberante. Cauza de aparitia a acestor complexe la suprafata celulelor hepatice este inca studiata. Se pare insa ca afectiunea are componenta genetica, cel putin la un anumit procent din pacienti si ca virusurile hepatice pot declansa exprimarea acestor substante.

Hepatita autoimuna apare si in contextul altor boli autoimune, cum ar fi tiroidita Hashimoto, colita ulcerativa, sindrom Sjogren, vasculite, boala mixta de tesut conjunctiv, poliatrita reumatoida.

Care sunt simptomele hepatitei autoimune ?

Cea mai frecventa acuza a pacientilor cu hepatita autoimuna este fatigabilitatea si scaderea capacitatii de efort. In cazurile severe, cand inflamtia este foarte extinsa si functia hepatica este foarte alterata, apare si icterul. Afectarile extrahepatice sunt des intalnite si constau in dureri abdominale, anorexie, mialgii, hirsutism, scadere ponderala, durei toracice, rectoragii, artrita, eruptii cutanate, anemie, glomerulonefrita, xerostomie, xeroftalmie, amenoree. Ele sunt foarte polimorfe deoarece sunt induse de tipul afectiunilor autoimune cu care hepatita coexista.

Boala poate sa evolueze insa si subclinic iar pacientii se pot prezenta direct cu ciroza. Aproximativ 20% dintre pacienti manifesta semne ale decompensarii cirozei. Simptomele caracteristice bolilor de ficat decompensate sunt ascita, edeme gambiere, hemoragii digestive superioare, modificarea statusului mental.

In cazul hepatitei autoimune exista o reactivitate anormala a celulelor sistemului imun fata de hepatocite. Procesul consta in activarea celulelor inflamatorii ale organismului, in pricipal limfocite T care sunt capabile sa produca substante cu rol distructiv. Hiperactivarea sistemului imun determina aparitia unor simptome generale de tipul febrei, astenie, malezei.

Simptomele extrahepatice sunt corelate cu reactia imuna anormala ce caracterizeaza organsimul si pot sa apara datorita depunerii complexelor antigen anticorp in diverse structuri. Un astfel de mecanism este cel care sta la baza aparitiei glomerulonefritei si artritelor.

Cum influenteaza virusul hepatic C bolile autoimune ?

Desi mecanismul in sine este destul de putin cunoscut, se pare ca virusul induce expresia unor proteine in celulele hepatice. Aceste proteine sunt externalizate si sunt recunoscute apoi de catre sistemul imun ca fiind nonself (nu apartin organismului). Intra in actiune limfocitele T care le ataca si se declanseaza astfel intreaga cascada de reactii inflamatorii. Daca hepatita C coexista cu hepatita autoimuna atunci procesul este mult mai intens deoarece sistemul imun lupta atata impotriva virusului in sine, cat si asupra celulelor considerate ca aberante.

Cum se stabileste diagnosticul de hepatita autoimuna ?

Pentru a fi diagnosticata corect, hepatita autoimuna are nevoie de investigatii complexe de laborator. Acestea servesc si la diferentierea ei de o hepatita C necomplicata. Cele mai frecvente rezultate serologice si imunologice care au specificitate pentru hepatita autoimuna sunt: hipergamaglobulinemia (Ig G crescute), prezenta unor autoanticorpi si enzime hepatice crescute. Diagnosticul de certitudine necesita si efectuarea unei biopsii hepatice. Aspectul histopatologic consta in aparitia unui infiltrat inflamator cronic, fibroza si hepatita de interfata.

In ce consta tratamentul acestor 2 tipuri de hepatite?

Tratamentul hepatitei cu virus C se face cu interferon, insa cesta este administrat pacientilor cu hepatita exagerbata. Scopul tratamentului hepatitei C este eradicarea virusului si prevenirea progresiei bolii spre ciroza, sau boala hepatica decompensata care necesita transplant de ficat.

Daca pacientul are hepatita autoimuna, tratamenul recomandat este cu corticosteroizi, cum ar fi prednison. Scopul tratamentului in acest caz este reducerea morbiditatii bolii in sine si prevenirea aparitiei complicatiilor.
Daca insa hepatita autoimuna coexista cu cea cu virus C, corticosteroizii trebuie adminstrati cu foarte multa prudenta deoarece ei pot favoriza replicarea virala.

Pentru a se stabili cu exactitate care este procesul patogen predominant, se recomanda efectuare biopsiei hepatice. Astfel, in urma examinarii histologice se poate preciza daca agresiunea virala este mai intensa decat cea autoimuna sau invers. Daca infectia cu virus hepatic este cea predominanta si cea autoimuna este moderata, tratamentul se realizeaza cu interferon alfa. Daca insa afectiunea de baza este cea autoimuna si are risc de aparitie a complicatiilor sistemice, cel mai probabil medicul va indica drept tratament, un agent imunosupresor sau un corticosteroid.

Alegerea tratamentului depinde foarte mult de statusul sistemului imun. Alfa interferonul, care stimuleaza imunitatea gazdei pentru a lupta impotriva infectiei si a reduce replicarea virala, poate sa ridice probleme serioase in cazul pacientilor cu afectiuni autoimune. Pe de alta parte, corticosteroizii, administrati in cazul hepatitei autoimune, sunt substante care scad semnificativ capacitatea organismului de a face face infectiilor. Ca urmare, se poate exacerba replicarea virusului hepatic C.