Copilul de la 1 la 3 ani: autonom sau temator?

Va amintiti de "Alba-ca-Zapada si cei 7 Pitici"? - acolo, in poveste, casuta piticilor era mica, in ea existau patuturi mici, scaunelele si masutele erau mici, dulapioarele erau si ele mici - adaptate nevoilor si dimensiunilor piticilor.

Cum oare ar fi reusit piticii sa se catere intr-un pat prea mare sau sa manance sezand pe un scaun prea inalt - incomod, nu?

La fel e si cu prichindeii nostri : ei vor sa se adapteze lumii adultilor: unei lumi atat sociale, cu reguli, canoane, interdictii, dar si unei lumi fizice cu ploi, cu soare, cu zi si cu noapte, cu legea gravitatiei si a electricitatii etc.

Or, aceasta lume a "oamenilor mari" nu e inteleasa pe deplin de catre copil; e necesar ca el, copilul, sa-si satisfaca trebuintele atat afective, cat si intelectuale ale eu-lui sau intr-un mediu permisiv, fara sanctiuni.

Acesta este JOCUL - care transforma realul in plan psihologic conform nevoilor sale: prichindelul asimileaza partile componente ale lumii inconjuratoare si le reprezinta interior, structurat.

Copilul poate fi impresionat (placut sau neplacut) de o pisica, de ploaie sau de troleul 511, atunci el va transforma simbolic realitatea si va include in jocul lui aceste elemente.

Va pune intrebari si mai apoi, pe langa simbolurile create isi va alcatui si limbajul adaptat la necesitatile lui cognitive si afective.

Astfel, daca i-a fost teama de pisica, in jocul lui va exista sau va fi imaginat un soldatel care nu se teme de pisici si chiar le alunga din preajma copilului si, astfel, micutul isi rezolva conflictul.

Acest "simbolism ludic" indeplineste la adult functia de limbaj interior (J.Piaget ).

Procesul de adaptare al piticului la lumea oamenilor mari are loc "in cercuri concentrice, dintre care cel de la 1 la 3 ani este cel mai important prin umanizarea ampla a trebuintelor, intentiilor, atitudinilor si a conduitelor de baza" (U. Schiopu, Psihologia Varstelor).

Se pare ca tot din procesul de umanizare al trebuintelor face parte si tendinta accentuata de a distruge, a rasturna; acum copilul va goli sertarele, va rasturna sticle pe care le va rostogoli, va tarai diverse lucruri - el este un fel de "James Bond" al lumii obiectelor si-l bucura orice aventura in care el ca omulet e implicat alaturi de lucrurile din sertare sau dulapuri.

Dar sa nu uitam ca, prin miscare, deplasare, aruncare, el isi dobandeste o mare independenta - cunoaste si utilizeaza astfel mediul inconjurator, isi imbogateste experienta traita si o va folosi in procesul sau de adaptare.

In contextul emanciparii motorii, apare si reprezentarea despre sine, a ceea ce face sau ce este el, in comparatie cu ce ar dori parintii sa fie sau sa faca.

De la 1 la 3 ani, conform stadiilor de dezvoltare ale lui Erikson, este perioada ce corespunde crizei "autonomie versus rusine/teama ", prin explorarea si cucerirea treptata a universului sau apropiat, el isi reclama nevoia de autonomie, dar capata si sentimentul de rusine, care e benefic pe undeva, deoarece dezvolta constiinta de sine a micutului.

El invata acum (si devine din ce in ce mai sigur pe miscarile sale), sa manance, sa bea singur din pahar, sa vorbeasca, dar nu stie pana unde e autonom si pana unde are nevoie de supraveghere.

Copilul se afla astfel intr-o criza definita de conflictul intre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber. De exemplu "ai voie sa te joci in nisip, mami e langa tine, dar poti face buba la gurita daca vrei sa si gusti din el", astfel el e liber sa se joace acolo unde si-a dorit, stie ca mami e in spatele lui in caz ca i se intampla ceva, dar a fost avertizat/i s-a indus teama de ranire, ca va face "buba".

De o importanta esentiala este acum atitudinea pe care parintii o au fata de inceputul de independenta a copilului lor: copilul se descopera acum, odata cu desoperirea lumii inconjuratoare; el este, totodata, cauza si efectul actiunilor sale.

Daca parintele va fi restrictiv sau excesiv de ocrotitor, daca va transmite copilului ca orice face este rau sau rusinos, omuletul isi va insusi un sentiment de vina ca este asa cum este, alaturi de acela de indoiala sau teama actiunilor sale. Acesti parinti foarte directivi vor construi copiilor lor o lipsa de capacitate, o credinta de incompetenta si neputinta. (G.Sion, Psihologia Varstelor)

De exemplu "esti un copil rau daca trantesti jucariile!" sau "e rusine mare c-ai facut pe tine" - desigur, nu e frumos si nici linistitor sa tot tranteasca sau sa arunce cu jucarii, dar asta nu inseamna ca e un copil rau.

De asemenea, daca nu s-a putut abtine sa faca pipi inainte sa ceara, nu e nicio mare rusine, e doar sfincterul lui, asupra caruia poate inca nu a capatat control. I se poate explica ca jucariile se vor supara/se vor simti parasite si alungate si apoi se vor strica daca le tot arunca, iar daca nu cere la olita, se va uda, va mirosi urat si va trebui schimbat de hainutele astea asa de frumoase, dar data viitoare mami e convinsa ca are o fetita mare si cocheta care va cere la olita inainte de a ajunge sa faca pipi pe rochita cea roz.

De indata ce observam o imbunatatire a comportamentului, prichindeii vor trebui laudati: "bravo! uite ce fericite sunt masinutele daca nu le mai arunci! sau uite, rochita ta e mai frumoasa si parca miroase mai bine daca ai cerut la olita".

Daca insa i se neaga autonomia, copilul se va intoarce impotriva lui insusi si va avea impulsul de a manipula. Teama, indoiala se refera la nevoia copilului de a avea un spatiu al lui, un interval delimitat in care sa-si dezvolte si sa urmeze propriile reguli, ceea ce presupune ca un parinte prea permisiv, care nu impune limite acestui interval - spatiu al copilului, nu insamanteaza o farama de teama, va avea un copil prea increzator si, ca atare, se va crea un dezechilibru.

Sentimentul autonomiei nutrit de copil, in aceasta perioada de la 1 la 3 ani, spune Erikson, va duce la dezvoltarea autonoma si la conservarea simtului justitiei, al dreptatii - daca copilul va imbratisa in viata de adult, o cariera economica sau politica.

Intrebarea reprezentativa acestei etape de dezvoltare, pe care pare sa si-o puna micutul este: "pot sa fac asta de unul singur sau am nevoie de sprijin?" intrebare foarte importanta (ca si raspunsul, de altfel) in ce priveste ritualul mersului la toaleta.

Este, de asemenea, importanta reactia parintilor la dorinta copilului de independenta.

Principala tinta a copilului intre 1-3 ani este imitarea: imitarea adultilor este parte a unui joc (copilul copiaza atat gesturile pe care el le poate face, dar si gesturi noi pentru el, in masura in care isi poate vedea partile corpului ce executa aceasta gestica), asa cum tot un joc este si imitarea actelor proprii (de exemplu cand isi simuleaza somnul).

Limbajul este si el un proces de imitare, caci limbajul ii este impus din afara copilului, vine gata fabricat, sablonat, din lumea "celor mari" in care copilul doreste sa se integreze.

Doar ca, asemenea jocului, simbolisticii acestuia, piciul va transforma cuvintele, expresiile si semnificatia acestora intr-un limbaj construit de el si care sa corespunda trebuintelor lui "ceea ce noi numim "jargon".

Punctele forte ale acestei etape: atat copilul, cat si parintii ar trebui acum, si nu mai tarziu, sa capete increderea in sine si sa ia hotararea de a face fata pericolelor.

Asadar, aceasta etapa de la 1-3 ani in care, sustin multi autori, omul achizitioneaza 60% din experienta fundamentala de viata (B.Bloom) s-ar putea reduce la: exersarea alegerii libere, initiativei, dar si auto-controlului.