Sindroame rare

Vezi galerie foto

Sindromul acrocalosal reprezinta o malformatie congenitala (este prezenta inca de la nastere si este dobandita intrauterin) rara. Boala se caracterizeaza in principal prin absenta unei portiuni din creier (corpul calos), deficit mental important, degete supranumerare si alte malformatii severe.

De cel mai multe ori, simptomele si semnele variaza atat de mult de la un pacient la altul incat diagnosticul se stabileste relativ tardiv. Agenezia sau hipoplazia (dezvoltarea incompleta) a corpului calos, alaturi de retardul mental sever sunt caracteristicile comune, insa.

Corpul calos reprezinta de fapt o masa formata din fibre nervoase ce leaga cele 2 emisfere cerebrale. Pacientii cu agenezie vor fi caracterizati prin hipotonie musculara generalizata, tulburari de coordonare a activitatilor motorii, perceptie distorsionata a durerii, tulburari de vorbire, de masticatie si deglutitie.

Alte anomalii prezente in cazul pacientilor cu sindrom acrocalosal includ:

- Malformatii craniofaciale. Acestea pot fi macrocefalie (craniu cu perimetru mult mai mare decat normalul acceptat pentru varsta si talia pacientului), frunte proeminenta, hipertelorism ocular (ochi departati mult de linia mediana), fisuri palpebrale, nas de mici dimensiuni, cu o piramida nazala foarte lata, urechi dispalzice (malformate, jos inserate);

- Malformatii ale membrelor, in special ale degetelor de la maini si/sau picioare: degete supranumerare (polidactilie), sindactilie (degete unite printr-o membrana interdigitala);

- Retard in cresterea si dezvoltarea fizica si psihica;

- Buza superioara anormal dezvoltata;

- Falduri palpebrale (sunt de fapt niste falduri tegumenatre dispuse intre nas si unghiul intern al pleoapei);

- Palatoskizis;

- Convulsii;

- Hipospadias, criptorhidism, hernie inghinala;

- Chisturi cerebrale congenitale;

- Atrofie corticala difuza.

Sindromul acrocalosal are transmitere genetica autozomal recesiva, insa au fost descrise si cazuri aparute sporadic (in special la copiii cuplurilor cosangvine).

Sindromul Schwartz Jampel este o tulburare genetica rara, ce se caracterizeaza prin anomalii ale musculaturii scheletice (inclusiv tulburari ale tonusului muscular cu existenta miopatiei mioclonice), displazii osoase (dezvoltari anormale ale oaselor), contracturi articulare (fixarea articulatiilor in pozitie de flexie sau extensie) si nanism (retard in dezvoltarea fizica, ceea ce determina o inaltime mica a pacientului).

Indivizii afectati au, de asemenea, si diverse faciesuri, microcefalie, anomalii oculare (de localizare a globilor oculari), tulburari ale vederii.

Severitatea sindromului variaza foarte mult de la pacient la pacient, dar este si in functie de tipul particular al sindromului. Frecventa exacta a bolii nu se cunoaste.

Ea afecteaza in egala masura atat fetele, cat si baietii (datele sunt insa insuficiente pentru a se stabili daca exista o predilectie pentru sexul pacientului).

In momentul actual exista doua tipuri de sindrom Schwartz Jampel, in functie de varsta de debut a simptomelor, gravitatea lor si tipul particular al anomaliei genetice care a stat la baza aparitiei sale.

Tipul I este considerat a fi forma clasica a bolii. Devine clinic manifest in primii ani de viata sau in copilarie. Tipul I are la randul sau, doua forme, IA si IB, diferentiate doar prin gravitatea simptomelor (IB este mai sever). Ambele sunt rezultatele aceleiasi mutatii pe gena HSPG2.

Cel mai frecvent, pacientii au tipul IA, caracterizat prin rigiditate musculara moderata, fara a avea caracter progresiv (deci nu se agraveaza in timp), astenie musculara generalizata si un numar redus de anomalii morfologice (minore din punctul de vedere al gravitatii).

In general, aceasta forma este diagnosticata in jurul varstei de 3 ani. Aspectele clinice ale rigiditatii musculare caracteristice tipului IA sunt asemanatoare cu cele din tulburarile mioclonice, insa in acest caz rigiditatea nu se amelioreaza in somn si nici la administrarea de benzodiazepine sau de pahicurare.

Tipul II este evident inca de la nastere, insa, spre deosebire de tipul IB mutatia care sta la baza aparitiei lui implica o gena diferita, LIFR. In momentul de fata, specialistii considera ca tipul II al sindromul Schwartz Jampel si sindromul Stack Wiedemann sunt de fapt, una si aceeasi boala.

Cele mai importante caracteristici ale tipului II sunt reprezentate de contractura articulatiilor, displazii osoase, retard in crestere. Copiii cu acest tip de boala prezinta numeroase probleme de respiratie si se alimenteaza foarte dificil.

Spre deosebire de tipul IA, caracterizat prin rigiditate musculara, in tipul II predomina hipotonia. Acest tip asociaza o rata crescuta a mortalitatii, iar supravietuirea pe termen lung este foarte rara.

Acesti copii pot prezenta si o serie de anomalii ale sistemului vegetativ, au reflexe diminuate (de exemplu cel patelar, cel cornean) si prezinta accese de hipertermie alternate cu crize hipotermice insotite de perspiratii (transpiratii) paradoxale. Prezinta ulceratii bucale si limba nu are papile fungiforme.

La examenul fizic, pacientii cu sindrom Schwartz-Jampel prezinta:

- Caracteristici si elemente dismorfice evidente, facies turtit;
- Blefarofimoza (fanta palpebrala redusa), blefarospasm;
- Hipertricoza pleoapelor (mai multe randuri de gene sau chiar foliculi pilosi propriu-zisi prezenti la suparafata pleoapei);
- Micrognatie;
- Anomalii osteoarticulare: coxa valga, cifoza, dezvoltarea anormala a epifizei femurului, stern deformat (de cele mai multe ori apare convex), gat scurt;
- Masa musculara redusa.

Tipul IA nu afecteaza speranta de viata a pacientilor. Despre tipul IB datele sunt insuficiente, insa tipul II scurteaza in mod dramatic durata vietii (majoritatea pacientilor nu vor ajunge adulti).

Morbiditatile asociate tipului IA si IB sunt legate in principal de existenta rigiditatii musculare si blefarospasmului. Aproximativ 20% din pacienti au retard mental, dar majoritatea au un intelect normal sau chiar superior dezvoltat. Anomaliile scheletice si deformarile fizice pot altera calitatea vietii unor pacienti.

Sindromul Schwartz Jampel este o boala genetica cu transmitere autozomal recesiva, insa au fost descrise in literatura si cazuri de transmitere autozomal dominanta.

Sindromul Nance-Horan reprezinta o anomalie genetica prezenta la nastere (congenitala), ce se caracterizeaza prin anomalii de dezvoltare ale dintilor si prin cataracta congenitala, insa care poate sa aiba si alte tulburari de vedere si malformatii oftalmologice: microcornee, nistagmus (miscari oculare ritmice, involuntare si foarte rapide).

In unele cazuri, aceasta tulburare poate sa asocieze si alte anomalii si/sau retard mental. Tipul si gravitatea simptomelor variaza foarte mult de la pacient la pacient si chiar in cadrul aceleiasi familii (in cazul in care sunt mai multi membrii afectati).

Incidenta de aparitie a bolii nu a fost inca stabilita, boala fiind rara si uneori gresit diagnosticata si raportata ca alt sindrom.
Sindromul Nance-Horan este o tulburare genetica X linkata, cu penetranta ridicata in cazul pacientilor heterozigoti.

Din cauza caracterului recesiv si transmiterii sale, boala se manifesta in forma completa doar in cazurile pacientilor de sex masculin. Totusi, si femeile care poarta gena acestui sindrom pot prezenta semne si simptome, insa nu la fel de importante ca in cazul barbatilor.

Pacientii de sex masculin prezinta tulburari vizuale importante, ce permit diagnosticarea precoce a sindromului, si anume:

- Cataracta congenitala (apare in 100% din cazuri este bilaterala, severa, densa si adesea totala);

- Microcornee (in 96% din cazuri) si chiar microftalmie.

Peste 93% din cazuri vor prezenta nistagmus ca rezultat al afectarii oculare importante si la aproximativ jumatate din pacienti apare si strabism (ce poate fi corectat chirurgical). Chiar si dupa interventia chirugicala, prognosticul pacientului ramane rezervat in ceea ce priveste recapatarea functiei vizuale in parametrii normali.

- Malformatii stomatologice apar in toate cazurile si au o mare importanta diagnostica. Sunt afectati atat dintii temporari, cat si cei definitivi. Apar modificari ale incisivilor (sunt conici, au adesea o incizura mediala), ale caninilor (sunt globulosi, mariti in volum, cu margine trilobata), molarilor si premolarilor care sunt cel mai adesea mult mai mici decat in mod normal.

De asemenea, apar si dinti supranumerari (incisivi posteriori) sau agenezie de canini, premolari, molari. Alte anomalii prezente sunt malpozitii, implantari aberante, pozitii ectopice;

- Dismorfismul facial apare in majoritatea cazurilor, insa uneori este subtil si poate trece neobservat, insa include: fata rectangulara, barbie verticala, nas mare, urechi proeminente;

- Retardul mintal apare la aproximativ 30% din pacienti, insa in cele mai multe cazuri (80%) este moderat si nu asociaza si retard al dezvoltarii motorii.

Femeile afectate prezinta in principal anomalii dentare (identice cu cele ale barbatilor, dar mai putin severe) care pot fi trecute cu vederea. Doar in cateva cazuri necesita tratament de specialitate.

Afectarea oculara este prezenta in peste 90% din cazuri (dar nu este o regula): microcorneea apare rar, iar microftalmia nu apare deloc. Dismorfismul facial este si el rar, inconstant si greu de observat.

Tratamentul pacientilor cu sindrom Nance-Horan include:

- Corectarea tulburarilor oftalmologice (in special a cataractei), insa rezultatele nu sunt incurajatoare din cauza complicatiilor: glaucom, dezlipire de retina, leziuni corneene si chiar atrofie de glob ocular. Acestea sunt tratate la randul lor, insa prognosticul pacientului, din acest punct de vedere (oftalmologic), ramane rezervat;

- Tratament stomatologic pentru corectarea danturii (atat in scop functional: pentru a se realiza o masticatie corecta si pentru a se evita aparitia diverselor leziuni in interiorul cavitatii bucale ca urmare a unor dinti anormali ca structura, aspect si localizare, dar si in scop estetic);

- Educarea pacientilor cu tulburari intelectuale grave in institutii speciale care se pot adapta nevoilor acestora si care ii pot integra intr-un mediu social corespunzator lor.

Malformatia Arnold Chiari reprezinta o anomalie de dezvoltare a creierului care poate fi uneori, dar nu in majoritatea cazurilor, diagnosticata inca de la nastere (sau chiar antenatal)

Se caracterizeaza prin anomalii aparute la nivelul jonctiunii dintre maduva si bulbul cerebral, anomalii de plasare a acesteia si a cerebelului (a amigdalelor cerebrale), care are tendinta de a hernia prin gaura occipitala, determinand uneori aparitia hidrocefaliei ca rezultat al obstructiei scurgerii lichidului cefalorahidian.

Exista 4 tipuri de malformatie Arnold Chiari (dintre care primele 2 sunt cele mai importante):

- Cel mai frecvent pacientii prezinta tipul I - acesta este de cele mai multe ori asimptomatic in copilarie, dar se poate manifesta prin dureri de cap (adesea severe) si simptome cerebeloase;

- Tipul II este insotit de mielomeningocel si determina aparitia paraliziei partiale sau totale sub defectul spinal. Se acompaniaza de anomalii de dezvoltare a vermixului cerebelos si ale trunchiului cerebral (acestea vor hernia si ele);

- Tipul III determina aparitia unor defecte neurologice severe si asociaza aparitia encefalocelului;

- Tipul IV se caracterizeaza prin anomalii globale de dezvoltare a creierului.

Alte anomalii ce pot fi prezente alaturi de malformatia Arnold-Chiari sunt hidrocefalia, siringomielia sau tulburari ale tesutului conjunctiv, cum ar fi sindromul Marfan, sindromul Ehlers-Danlos.

Pacienii cu malformatia Arnold Chiari acuza de cele mai multe ori cefalee intensa (uneori gresit diagnosticata ca migrena) ce prezinta anumite caracteristici: se agraveaza in momentul in care creste presiunea in cavitatile creierului, la tuse, stranut, ras si este insotita de redoare de ceafa. Pacientii au, de asemenea, si tulburari de auz, dureri faciale, astenie si adinamie, dureri cervicale, semne motorii si senzitive, paralizii de nervi cranieni

Din cauza disconfortului cauzat de aceste simptome, este afectat somnul, se poate modifica ritmul nictemeral al pacientului. Aceste simptome nu sunt insa prezente in toate cazurile, iar in jur de 30% din pacienti sunt asimptomatici toata viata.

Tratamentul este indicat doar pacientilor simptomatici, este de natura chirurgicala si consta in realizarea unor proceduri de decompresie a regiunii herniate prin gaura occipitala. Tratamentul amelioreaza simptomatologia a peste 80% din pacienti, insa are anumite riscuri.