Cum diagnosticam distrofia musculara facio-scapulo-humerala

Distrofia musculara facio-scapulo-humerala reprezinta o patologie neuromusculara rara, cu o incidenta estimata intre 1 la 20.000 si 1 la 1.000.000. Aceasta boala se caracterizeaza printr-o transmitere autosomal dominanta, avand locusul genetic specific pe cromozomul 4q, dar sunt raportate si cazuri sporadice.

De obicei, debutul bolii are loc in intervalul de varsta cuprins intre 6 si 20 de ani. Caracteristica distinctiva a FSHD consta in slabiciunea musculaturii faciale, exprimat prin imposibilitatea ocluziei palpebrale complete. Copiii afectati dorm adesea cu ochii usor intredeschisi.

Se observa afectarea fluxului de aer la fluierat, suflat si umflarea obrajilor, cu tendinta buzelor de a se protruda. Surasul transversal este afectat, si anume, pacientii prezinta dificultati in realizarea unui suras cu extinderea buzelor in mod obisnuit.

Primul simptom este adesea imposibilitatea ridicarii bratelor mai sus de umeri. Copiii afectati pot sa nu-si inchida ochii complet cand dorm sau sa aiba o protruzie (deformare) a omoplatului.

Unii pacienti pot prezenta modificari de curbura a coloanei vertebrale (lordoza lombara exagerata sau camptocormia). Spre deosebire de alte tipuri de distrofii, contracturile musculare sunt mai rar intalnite.

Ptoza palpebrala (imposibilitatea ridicarii pleoapei superioare) si afectarea deglutitiei (inghitirea) nu sunt des intalnite, dar probleme respiratorii pot aparea in formele avansate ale boli, din cauza slabiciunii musculaturii trunchiului. Afectarea cardiaca nu este caracteristica acestui tip de distrofie.

Musculatura maseterilor, faringienilor, oculomotori si respiratori este scutita de efectele bolii. In schimb, deficitul de musculatura la nivelul centurii scapulo-humerale se manifesta prin dificultati in ridicarea mainilor deasupra capului, decolarea scapulelor si orizontalizarea claviculelor.

Se remarca, de asemenea, afectarea muschilor deltoid, triceps si capatul sternal al muschiului pectoral. Atrofia initiala afecteaza muschiul bratului, care devine mai subtire decat antebratul, generand fenomenul cunoscut sub numele de "efect Popeye".

In plus, deficitul de musculatura la nivelul trunchiului poate conduce la aparitia lordozei.

Exista doua forme genetice distincte (FSHD1 - 95% si FSHD2 - 5%), insa ambele determina modificari la nivelul aceleiasi genei (DUX4) si au aceleasi simptome musculare.

Tipul de modificari genetice este corelat cu gradul de afectare extramusculara (modificari la nivelul retinei, deficite auditive, tulburari cognitive si chiar crize epileptice).

De notat, ca inteligenta ramane de obicei neafectata, iar afectarea cardiaca este rar intalnita. Uneori, FSHD se asociaza cu absenta congenitala a muschilor sau a unor parti ale acestora, cum ar fi muschii pectoral sau biceps.

Exista mai multe forme clinice ale FSHD, inclusiv Landouzy-Dejerine, caracterizata de afectarea si a muschilor lojei peroniere, si distrofia scapulo-peroneala, care implica centura scapulo-humerala si lojele peroniere bilaterale, fara afectarea fetei.

De asemenea, Coats, o forma rara, prezinta diplegie faciala, surditate senzoriala si decolare retiniana, avand un debut precoce si o evolutie rapida.

Diagnosticul suplimentar se bazeaza pe biopsie, care poate evidentia nucleele activate si, in anumite cazuri, fibrele angulare, atrofii individuale ale fibrelor musculare.

Diagnosticul FSHD este confirmat prin tabloul clinic tipic, istoric familial si excluderea altor forme de atrofie musculara spinala. Diagnosticul AFSH implica adesea teste genetice si evaluarea simptomelor fizice ale pacientului.

Explorari paraclinice precum nivelul seric de CPK este normal in 25% din cazuri, la restul de pacienti fiind crescut de pana la 5 ori fata de valorile normale.

Examenul EMG indica modificari de tip miopatic nespecific; neuropatii focale si plexopatii brahiale pot aparea secundar leziunilor nervoase prin mecanismul de intindere.

Imagistica releva un proces distructiv selectiv care intereseaza musculatura compartimentului anterior al gambei; hipertrofia muschiului psoas poate fi uneori evidentiata.

Testele genetice cu ajutorul carora diagnosticul de DFSH poate fi confirmat este specific in circa 95% din cazuri. Cel mai frecvent utilizate sunt testele de delectie ale repetitiilor D4Z4 in regiunea pericentromerica a cromozomului 4.

Aceste teste pot evidentia modificari genetice specifice care sunt caracteristice FSHD.

In anumite cazuri, medicul poate recomanda o biopsie musculara pentru a evalua structura si compozitia tesutului muscular. Aceasta procedura implica prelevarea unei mici probe de tesut muscular, care este analizata la microscop pentru a detecta modificari caracteristice ale FSHD, cum ar fi infiltrarea fibro-adipocitara.

Diagnosticul se pune pe baza tabloului clinic tipic la care se asociaza ereditate autozomal dominanta, istoric familial cat si excluderea formelor deosebite de evolutie a atrofiei musculare spinale.

Evolutia este variabila, pacientii prezinta suferinte reduse pana in decada 5-6 de viata, ocazional se poate constata evolutie catre handicap semnificativ chiar in decadele 2-3.

Nu exista in momentul de fata un tratament capabil sa influenteze semnificativ evolutia bolii.

In aceste conditii, ca si in cazul altor boli incurabile, se incearca dezvoltarea unor tehnici terapeutice bazate pe descoperirile realizate in domeniul geneticii moleculare, cum ar fi, suprastimularea prin inginerie genetica a sintezei de utrofina (o proteina localizata in mod normal la nivelul jonctiunii neuro-musculare, care are un grad inalt de omologie structurala cu distrofina si a carei gena codanta se afla pe cromozomul 6) in celulele musculare in care distrofina este deficitara sau absenta. eficiente.

O alta metoda este utilizarea vectorilor virali modificati genetic pentru a introduce in genomul celulei musculare afectate a copiilor normale ale genei distrofinei si inducerea deletiei genei miostatinei (o molecula cu rol de semnal din familia factorului de transformare a cresterii beta TGF beta) care duce la stimularea regenerarii fibrelor musculare.

De asemenea inducerea stimularii expresiei factorului de crestere insulin-like tip I (IGF I) sau administrarea sa pe cale sistemica, produce reducerea ratei de distrugere a fibrelor musculare la modelele animale de boala.

Transferul de mioblasti normali la nivelul muschiului distrofic nu a oferit rezultatele scontate. Folosirea celulelor stem este inca in faza experimentala.

Tratamentul paliativ include metodele specific bolnavilor miopati. Artrodeza scapulo-toracica poate fi realizata la pacientii cu functia deltoidiana conservata, fixarea scapulei in rotatie de 15-20 grade ducand la imbunatatire a capacitatii de abductie la 11 din 1 pacienti tratati prin aceasta metoda

In concluzie, distrofia facio-scapulo-humerala reprezinta o provocare complexa si afecteaza diferit indivizii. In ciuda absentei unui tratament curativ, eforturile continue de cercetare ofera sperante pentru imbunatatirea vietii pacientilor si identificarea unor optiuni terapeutice mai eficiente in viitor.

Bibliografie
https://www.nhsinform.scot/illnesses-and-conditions/brain-nerves-and-spinal-cord/muscular-dystrophy/facioscapulohumeral-muscular-dystrophy-fshd/
https://www.fshdsociety.org/what-is-fshd/