Aspecte ale identitatii si anxietatii in adolescenta

Pe masura ce realizarile tehnologice instaleaza din ce in ce mai mult timp intre perioada scolara si accesul final al tanarului la profesiunea specializata, stadiul adolescentei devine o perioada mult mai constienta, aproape un mod de viata intre copilarie si perioada adulta.

Adolescentii sunt peocupati de modul in care apar ei in ochii celorlalti si il compara cu felul in care ei se simt, gandindu-se la modul in care ar putea sa lege rolurile si deprinderile cultivate in copilarie cu prototipurile ideale actuale.

In cautarea unei continuitati care trebuie sa includa acum maturizarea sexuala, unii adolescenti trebuie sa se confrunte din nou cu criza din anii anteriori inainte de a instala idoli durabili si idealuri drept gardieni ai unei identitati finale. Pentru integrarea identitatii, ei au nevoie de un moratoriu.

MARCIA (1970) identifica cinci criterii psihosociale sau statusuri ale perioadei de identitate ale eu-lui versus confuzia eului:

- Ideologice, care au un puternic sens al identitatii. Asemenea adolescenti sunt stabili, preocupati de scopuri realiste, capabili sa se descurce in privinta cerintelor extreme. in plus, ei au performante mult mai bune in ceea ce privste sarcinile dificile, in comparatie cu adolescentii care experimenteaza confuzia rolurilor.

- Moratorium - acei adolescenti care sunt inca sub influenta crizei identitatii si care au o ideologie slab alcatuita. Ei au o perspectiva ambivalenta in privinta autoritatii, alternand intre rebeliune si nevoia de indrumare din partea ei.

- Forcludere - aceia care nu au experimentat inca o criza a identitatii si care sunt ferm angajati intr-o ocupatie sau au o ideologie stabilita. Totusi, aceste angajamente au fost determinate de catre parintii lor si acceptate ca fiind ale lor, decat sa rezulte din propria lor alegere. Acesti tineri tind sa fie rigizi, autoritari si incapabili de a se descurca in privinta situatiilor schimbatoare.

- Confuzia identitatii - cei care nu au angajamente de ordin ocupational sau ideologic si care pot sau nu sa suporte o criza a identitatii. Lipsa lor de angajamente se poate exprima printr-un mod de viata care respinge angajamentele de orice fel sau printr-o lipsa de scopuri.

- Angajamentul instrainat - cei care nu au nici un angajament ocupational si poseda o ideologie critica la adresa sistemului socio-economic. Ca studenti, ei tind sa fie cerebrali si cu un stil filozofic, refuzand, cinic, sa-si ia angajamente de orice fel.

ERIKSON vorbeste de nevoia adolescentului de a fi capabil sa produca anumite lucruri si de a le face si bine, in acelasi timp.
Pericolul rezida in faptul ca se poate dezvolta un sens al inferioritatii.

Nimic nu este mai important acum decat dezvoltarea si mentinerea in adolescent a unei identificari pozitive cu acele persoane care cunosc si care stiu sa faca anumite lucruri.

Dezvoltarea unui sens al inferioritatii, faptul ca el nu va fi bun de nimic, este un pericol care poate fi minimizat de catre un profesor care stie cum sa puna accentul pe ceea ce adolescentul poate sa faca si care stie sa recunoasca o problema de ordin psihiatric atunci cand ea apare.

Pe de alta parte, sensul identitatii adolescentului poate ramane fixat prematur in privinta faptului de a fi doar un bun "muncitor", ceea ce poate duce la ingustarea posibilitatilor pe care le are pentru a deveni cineva pe masura capacitatilor sale.

A se indragosti nu este, in aceasta perioada, doar o problema de ordin sexual. Este, mai degraba, o incercare de a ajunge la o definitie a propriei identitati prin proiectia asupra celuilalt a propriei imagini de sine difuze si prin faptul de a o vedea reflectata si clarificata treptat.

De aceea, conversatia ocupa un loc destul de mare in ceea e priveste dragostea tinerilor. Pe de alta parte, clarificarea poate fi cautata prin mijloace distructive. Tinerii pot deveni foarte intoleranti si cruzi in excluderea altora care sunt "diferiti" in privinta fondului cultural sau a culorii pielii etc.

Este important sa se inteleaga faptul ca o asemenea intoleranta poate fi, pentru un timp, o aparare impotriva unei pierderi a identitatii. Acest lucru se intampla in mod inevitabil in momente in care schimbarile corporale sunt evidente, cand genitalitatea asalteaza corpul si imaginatia prin tot felul de impulsuri, cand intimitatea cu celalalt sex se aproprie si este uneori fortata asupra adolescentului si cand viitorul imediat il confrunta cu prea multe posibilitati si alegeri.

Adolescentii nu numai ca se ajuta reciproc pentru a scapa de acest disconfort prin formarea de gasti si prin stereotipizarea idealurilor si a dusmanilor lor, ei isi testeaza, de asemenea, reciproc abilitatea de a fi loiali in mijlocul inevitabilelor conflicte de valori.

COLLINS (1991) pune accent pe relatiile familiale si influenta lor in privinta conturarii unui sens al identitatii. El afirma ca multe aspecte ale sensului self-ului unui adolescent reflecta experientele din cadrul familiei.

Cu cat rolurile, expectatiile, perceptiile (experimentate in familie) despre propria persoana sunt mai repede integrate in cerintele rolurilor de adult, cuatat mai usoara va fi tranzitia adolescentei. Este important (pentru felul in care se va dezvolta tanarul), modul in care familia priveste conditiile si problemele tranzitiei de la copilarie la adolescenta.

Cel mai semnificativ aspect il reprezinta modul in care se raporteaza parintii la adolescent - in familiile democratice, parintii isi incurajeaza tinerii sa participe la discutii relevante pentru comportamentul lor desi decizia finala este facuta sau aprobata intotdeauna de catre parinti.

In familiile autocratice, parintii nu permit adolescentilor sa-si exprime punctul de vedere cu privire la comportamentul lor, nici nu le permit sa isi adapteze comportamentul in vreun fel. Cei care ii lasa pe tineri sa faca ce vor, au putine cerinte cu privire la comportamentul lor.

Adolescentii din familiile democratice erau mai increzatori in propriile forte, mai independenti decat cei din celelalte doua tipuri de capacitate a sa il ajuta in cautarea unei identitati individuale dar, in acelasi timp, ingreuneaza insusi acest proces.

In cautarea unui nou sens al continuitatii si identitatii, adolescentii trebuie sa reia luptele purtate in copilarie, chiar daca pentru acest lucru trebuie sa numeasca artificial oameni bine intentionati pentru a juca rolul adversarilor, si sunt gata sa instaleze idoli durabili si idealuri drept gardieni ai unei identitati finale.

Dezvoltarea presupune un proces de indepartare treptata de simbioza cu mama, de acea unitate duala pe care copilul o formeaza cu ea. Acest proces este unul de separare - individuare si se desfasoara mult mai incet in sfera emotionala, decat in cea fizica.

El este facilitat de catre dezvoltarea autonoma a eu-lui si de mecanismele de identificare de diferite tipuri. Principalele realizari psihologice au loc in perioada de la aproximativ a patra sau a cincea luna de viata, la aproximativ a treizecea sau a treizeci si sasea luna.

Se disting mai multe subfaze (M. MAHLER, 1972) - diferentierea - cam in a cincea luna, copilul incepe sa se aventureze in mediu dar sa si stea macar putin in aproprierea mamei lui.

Daca este capabil, din punct de vedere motor, sa se dea jos din bratele mamei sale, tind sa se catere inapoi sau sa se joace la picioarele mamei lui. Treptat, copilul incepe sa studieze aspectul celorlalti (dupa ce s-a familiarizat cu cel al mamei).

Pentru copiii la care a predominat o faza simbiotica optimala, curiozitatea este elementul prevalent in privinta studierii celorlalti. Prin contrast, la cei al caror sens al increderii fundamentale (ERIKSON) a fost putin prezent, poate apare o anxietate acuta fata de straini.

Perioada exersarii (de la a saptea luna pana in a cincisprezecea) - distanta psihologica optima se pare ca este aceea care permite copilului sa se miste, sa exploreze la o anumita distanta fizica fata de mama. Adesea, copiii par sa treaca, in aceasta subfaza, printr-o accentuare a anxietatii de separare.

Faptul ca copilul este acum capabil sa mearga, are o importanta simbolica dubla si pentru mama si pentru copil - este ca si cum copilul a dovedit prin capacitatea lui de a sta in picioare ca aintrat deja in lumea fiintelor independente.

Expectatia si increderea ca mama exclude faptul ca copilul ei este acum capabil sa se descurge singur, sunt factori importanti in ceea ce priveste sentimentul de siguranta al copilului si poate si pentru renuntarea la omnipotenta magica in favoarea autonomiei si a dezvoltarii stimei de sine.

Copilul incepe sa se aventureze din ce in ce mai mult in afara spatiului matern si este atat de absorbit de activitatile lui incat, pentru lungi perioade de timp, uita de prezenta mamei. Totusi, el se intoarce periodic la mama sa, parand sa aiba nevoie de proximitatea ei din cand in cand.

In subfaza de apropriere, copilul devine din ce in ce mai constient si face apel din ce in ce mai des la constiinta faptului de a fi separat in mod fizic de mama sa. Anxietatea de separare se intareste - frica de a pierde obiectul iubit, frica ce rezulta din faptul ca el descopera ca, atunci cand se raneste, mama sa nu este automat la dispozitia lui.

Relativa lipsa a grijii in legatura cu prezenta mamei, caracteristica subfazei anterioare, este acum inlocuita de un comportament activ de apropriere si de o constanta grija cu privire la unde se afla mama.

Pe masura ce constiinta separarii se dezvolta tot mai mult copilul are o nevoie crescuta si o dorinta de a impartasi cu mama sa fiecare noua achizitie pe care o dobandeste. In timp ce procesul individuarii se dezvolta rapid, copilul devenind constient de separarea de mama, el rezista, in acelasi timp separarii prin punerea in functiune a unor mecanisme de opozitie.

Dar degeaba incearca el sa o constranga pe mama - ea si cu el nu mai pot functiona efectiv ca o unitate duala, el nu mai poate participa la mentinerea iluziei de omnipotenta parentala.

Comunicarea verbala devine din ce in ce mai necesara, copilul realizeaza treptat ca parintii sai sunt indivizi separati, cu interese proprii.

Acesta reprezinta primul proces al separarii - individuarii. Al doilea proces de acest gen, care este de fapt o continuare a primului, are loc in adolescenta. P. BLOS (1977) isi reprezinta adolescenta ca pe un al doilea proces de separare - individuare.

In viziunea sa, ambele procese au in comun o crescanda vulnerabilitate a organizarii personalitatii, urgenta schimburilor in structura psihca.

Nu in ultimul rand, aceste perioade sunt urmate de o dezvoltare specifica de natura devianta, psihopatologica, ce invesmanteaza esecurile individuarii.

Ceea ce in copilarie reprezinta dorinta de a deveni un individ autonom si de a se separa de simbioza cu mama, in adolescenta devine raspandirea dependentelor familiale, desprinderea de legaturile de obiect infantile pentru a deveni un membru al societatii, sau mai simplu, un membru al lumii adulte.

Super-eul oedipian in cotrast cu super-eul arhaic pierde in acest proces din rigiditatea si din puterea sa, in timp ce institutia narcisista a idealului eului dobandeste o mai mare proeminenta si influenta. Mentinerea echilibrului narcisist este, astfel, internalizata mai departe.

Aceste schimbari structurale stabilesc constanta stimei de sine, dezvoltandu-se ca independenta de sursele externe sau, in cel mai bun caz, ca dependentade sursele externe ale propriei alegeri....

Sursa: Revista PsihoLife