Ce trebuie sa stim despre pericoronarita

Pericoronarita (cunoscuta si ca pericoronita) este o afectiune stomatologica, destul de frecventa la adultii tineri ai caror ultimi molari (maselele de minte) au avut o eruptie incompleta, partiala, sau anormala. Datorita acestei tulburari de eruptie, gingia care inconjoara coroana molarilor se poate infecta destul de frecvent cu bacteriile care colonizeaza zona respectiva, tinad cont de faptul ca aceasta este suspusa unui traumatism cvasiconstant.

Afectiunea este legata de aparitia molarului trei de cele mai multe ori, in timpul adolescentei, si poate sa se manifeste la tinerii cu varste intre 17-24 de ani, sau chiar mai tarziu, in functie de momentul eruptiei dentare. Cele mai frecvente cauze de aparitie a infectiei sunt traumatismele mecanice si igiena orala deficitara.

Totusi, din cauza particularitatilor eruptiei, poate fi destul de greu de curatat corespunzator zona respectiva, deoarece poate fi acoperita partial de gingie, sau molarul poate avea o localizare greu accesibila. Molarul trei poate fi la fel de des implicat si in alte probleme stomatologice, in special aparitia cariilor dentare sau blocarea resturilor alimentare, astfel incat zona devine tumefiata si dureroasa.

Pericoronarita poate evolua in lipsa tratamentului si poate afecta capacitatea pacientului de a se hrani corespunzator, de a deschide gura si chiar de a vorbi. Infectia poate evolua si poate supura spontan, insa durerea persista. Lasata neingrijita, exista riscul de evolutie spre celulita, prin infiltrarea tesuturilor adiacente, strat cu strat.

Pericoronarita apare in relatie cu orice tip de molar caracterizat printr-o eruptie partiala. Ea este determina de infectia cu stafilococi sau/si streptococi, si este favorizata de acumularea de tartru, resturi alimentare in jurul molarului partial erupt, sau sub gingia care nu este complet perforata, insa si de traumatizarea mecanica a zonei, prin contactul permanent cu molarul opus, superior sau inferior.

Daca se intampla acest lucru, invazia si dezvoltarea bacteriana locala este favorizata, si apare tumefactia, inrosirea zonei si durerea. In cazurile mai grave, infectia poate evolua semnificativ si se poate extinde. Acest fapt este favorizat de laxitatea tesuturilor care alcatuiesc gingia dar si de mediul intens populat cu flora bacteriana ce se localizeaza la nivelul cavitatii bucale.

Cele mai frecvente simptome ale unei pericoronarite necomplicate sunt:
- Durere cu localizare la nivelul molarului implicat si iradiata in jurul sau;
- Durere ce se extinde de-a lungul intregii arcade dentare (superioare sau inferioare) si chiar de-a lungul regiunii cervicale in intregime;
- Tumefactie locala;
- Inrosirea gingiei;
- Aparitia colectiei purulente ce poate fi exprimata relativ usor;
- Gust neplacut, metalic, datorat prezentei puroiului;
- Halena neplacuta (respiratie urat mirositoare);
- Adenopatie cervicala dureroasa;
- Dificultati la deschiderea completa a gurii;
- Imposibilitate de masticatie corecta si completa a alimentelor solide.

Diagnosticarea pericoronaritei are doua etape: examenul clinic, efectuat de catre medicul stomatolog si examenul radiomagistic care pot arata pozitia molarului implicat in procesul patologic. Examenul fizic este o etapa obligatorie, si de cele mai multe ori, in functie de experienta medicului dentist, diagnosticul poate fi stabilit imediat. Sunt observate gingiile si modul de eruptie al molarului, daca este complet sau nu.

Aspectul gingiei si prezenta semnelor evidente de infectie (prezenta acumularii de puroi, adenopatie cervicala, inrosire si tumefactia zonei) sunt elemente care pot ajuta la orientarea diagnosticului.

Investigatiile radioimagistice ajuta la stabilirea cu exactitate a localizarii molarului, a radacinii sale si caracterizarea tipului de eruptie.

Exista mai multe tipuri de eruptii:
- mezoangulara - cel mai frecvent, in care coroana dintelui este orientata spre partea anterioara a cavitatii bucale;
- distoangulara - coroana este orientata catre posteriorul cavitatii;
- verticala - nu exista orientare particulara, insa dintele nu iese tot la suprafata;
- orizontala - cea mai putin frecventa, in care molarul ajunge sa impinga in radacina molarului vecin.

Aceasta caracterizare are importanta in stabilirea atat a diagnosticului corect cat si a tratamentului ce urmeaza sa fie aplicat.

Tratamentul pericoronaritei include mai multi pasi, in functie de gravitatea simptomelor si de extensia procesului infectios. In cazul in care sunt simptome minore si infectia este limitata, specialistii recomanda clatirea frecventa a gurii cu apa calduta in care a fost dizolvata o cantitate moderata de sare (o jumatate de lingura de sare intr-un pahar).

Se va clati cavitatea bucala de cat mai multe ori, dupa spalarea corecta a dintilor si dupa ce pacientul s-a asigurat ca nu au ramas particule alimentare prinse sub gingia de deasupra coroanei molarului sau intre incizurile acestuia.

In cazul in care durerea este intensa si se insoteste de adenopatie locoregionala, iar pacientul observa si formarea unei colectii purulente, se recomanda prezentarea la medic, in vederea investigarii infectiei si inceperii tratamentului de specialitate.

Tratamentul poate include administrarea unui antibiotic, care sa elimine infectia. Tratamentul trebuie orientat in functie de germenii care sunt cel mai adesea incriminati in astfel de probleme stomatologice, de cele mai multe ori preferandu-se amoxicilina, augmentin, metronidazol sau diverse alte antibiotice cu spectru larg sau care pot ataca si flora anaeroba. Pentru ameliorarea dureilor si diminuarea inflamatiei se pot prescrie si antiinflamatoare nesteroidiene, cum ar fi ibuprofen, naproxen, sau paracetamol.

Tratamentul stomatologic include detartrajul si a altor substante iritante de pe molarul afectat, apoi curatarea zonei si inceperea antibioticoterapiei. Daca tratamentul medicamentos este inceput in absenta unei toalete corecte a zonei, rezultatele vor aparea mai tarziu, deoarece infectia este intretinuta de flora locala.

In cazul in care simptomele sunt intense, iar infectia nu este eliminata nici dupa administrarea corecta a unui tratament antibiotic, si in special daca exista episoade recurente, medicul poate decide, in urma efectuarii radiografiei dentare, sa scoata molarul cu probleme. Extractia molarului trebuie facuta "la rece" cand nu exista semne si simptome de infectie sau inflamatie.

Daca se intervine in faza acuta, exista riscul de extindere a infectiei in tesuturile din jur, fapt favorizat de manevrele efectuate. Acesta este motivul pentru care, oricat de intensa ar fi durerea in momentul prezentarii la medic, molarul nu este scos imediat, ci pacientul primeste un tratament medicamentos si abia apoi, cand simptomele s-au remis, se poate trece la extractie.