Tot ce trebuie stiut despre ADHD

ADHD este termenul din limba engleza pentru tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie. Aceasta tulburare este regasita destul de des la copii si adolescenti, dar trebuie stiut ca poate persista chiar si in cazul adultilor. Mai exact, tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie este o afectiune mentala care include un cumul de manifestari caracterizate prin hiperactivitate, deficit de atentie si comportament impulsiv.

ADHD in cazul persoanelor adulte poate avea efecte negative asupra vietii de zi cu zi, afectand relatiile cu celelalte persoane, randamentul de la serviciu sau stima de sine. Problemele pot fi mult mai diverse si pot fi diferite ca intensitate, dar acest lucru variaza de la persoana la persoana.

Pentru a putea diagnostica mai bine tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie, Asociatia Americana de Psihologie a preferat gruparea acesteia in trei tipuri sau categorii. Astfel, exista ADHD in care predomina deficitul de atentie, ADHD predominant hiperactiv-impulsiv si ADHD combinat intre cele doua tipuri anterioare.

Dupa cum sugereaza si numele, in cazul unei persoane cu ADHD in care predomina deficitul de atentie, problema principala va fi reprezentata de dificultatile extreme de concentrare. Acest tip este mai frecvent in randul fetelor si este si cel mai greu de detectat, deoarece simptomele sunt mai silentioase. Tipul predominant hiperactiv-impulsiv poate fi descris prin comportamente impulsive si hiperactive. De exemplu, persoana cu aceasta categorie de ADHD va fi agitata, va intrerupe frecvent oamenii si nu va avea rabdare sa stea la rand. Totusi, pot fi intampinate si dificultati de concentrare asupra unor sarcini.

Ultimul tip al tulburarii hiperkinetice cu deficit de atentie este si cel mai frecvent, asa ca persoanele cu ADHD combinat vor intampina dificultati serioase la concentrare si atentie, dar vor avea si un nivel ridicat de energie si o tendinta crescuta spre impulsivitate si agitatie.

In continuarea articolului sunt prezentate mult mai multe detalii despre aceasta tulburare de neurodezvoltare, precum cauzele care stau la baza ei, manifestarile asociate, modul de diagnosticare si modalitatile de gestionare.

Este important de subliniat faptul ca factorii cauzali pentru ADHD nu sunt cunoscuti exact in acest moment, dar sunt facute cercetari continue in legatura cu acest lucru. Totusi, studiile efectuate au aratat ca la baza aparitiei tulburarii hiperkinetice cu deficit de atentie contribuie mai multe cauze. Specialistii considera ca factorii genetici sunt frecvent implicati in cazul acestei afectiuni, deoarece numerosi copii cu ADHD au parinti cu acelasi diagnostic. Interactiunea dintre parinti si copii este extrem de importanta in acest caz, alaturi de factorii psihosociali.

Studiile de specialitate sustin existenta unor modificari cerebrale la pacientii cu ADHD. Astfel, pe langa anumite schimbari structurale ale creierului, exista si anumite anomalii in ceea ce priveste mecansimele responsabile de inhibitia emotiilor, comportamentelor si a reactiilor cognitive. De asemenea, au fost observate dereglari ale nivelurilor de neurotransmitatori implicati in controlul atentiei, dispozitiei, motivatiei si activitatii, cum ar fi dopamina si noradrenalina. Legatura dintre ADHD si dopamina este foarte complexa, asa ca se fac studii mult mai amanuntite cu privire la acest aspect.

In aparitia ADHD pot fi incriminati si factorii alimentari. Astfel, consumul unor conservanti si coloranti alimentari, dar si al altor tipuri de aditivi, ar putea duce la anumite schimbari de comportament prin inducerea unor dezechilibre chimice la nivel cerebral. Totusi, exista si cateva studii experimentale care nu sustin aceasta teorie. Un timp s-a considerat ca aparitia hiperactivitatii are la baza consumul ridicat de zahar, asa ca au fost realizate studii si in legatura cu acest aspect. Rezultatele au aratat ca dietele sarace in zahar au ameliorat manifestarile la doar 5% din copiii din lotul de studiu sau chiar ca nu exista legatura intre ADHD si cantitatea de zahar consumata.

Expunerea in viata intrauterina, dar chiar si in copilaria timpurie, la substante toxice, precum plumbul si alte metale grele, drogurile, tutunul sau alcoolul ar putea duce ulterior la ADHD. De asemenea, aportul insuficient de oxigen la nastere, nasterea prematura, traumele prenatale si greutatea mica la nastere sunt factori incriminati in aparitia ADHD. In timpul copilariei timpurii chiar si privitul excesiv la televizor ar putea dauna si produce aceasta tulburare. Aceasta afirmatie se bazeaza pe anumite studii care au constatat ca imaginile TV ce se repeta cu o viteaza prea mare ar putea afecta dezvoltarea cerebrala.

Un factor de risc in ceea ce priveste tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie il reprezinta si genul unei persoane. Un studiu recent a aratat ca riscul de a dezvolta ADHD este mai crescut in cazul baietilor, iar explicatia consta in faptul ca, in general, creierul fetelor este mai protejat de mutatiile genetice asociate tulburarii. Este important de stiut ca acelasi lucru este valabil si in cazul autismului.

In general, descrierea la care se gandeste cineva atunci cand aude despre ADHD este reprezentata de un copil energic, chiar obraznic, care vorbeste neintrerupt, este neatent, neascultator si greu de educat. Aceasta descriere nu este neaparat gresita, dar tinde sa creeze o eticheta incorecta la adresa copiilor, mai ales ca uneori tulburarea este considerata o „boala a copilariei”, dar chiar si la adresa a adultilor cu ADHD. Astfel, cunoasterea si intelegerea simptomelor asociate cu tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie este extrem de importanta si poate ajuta la detectarea precoce a afectiunii si implicit la implementarea rapida a unor modalitati de tratament, dar si la evitarea formarii unui stigmat cu privire la persoanele cu aceasta tulburare.

Orice persoana va prezenta anumite manifestari comune cu ADHD in perioada copilariei, de exemplu un nivel crescut de energie, dificultati de mentinere a atentiei pentru perioade lungi e timp sau dificultati in a sta cuminte, dar acestea sunt perfect normale. Asadar, tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie survine cand aceste elemente sunt exagerate si ajung sa aiba o semnificatie patologica. Mai exact, manifestarile asociate cu ADHD devin problematice si interfereaza cu buna functionare a individului atat in plan familial, cat si social.

Semnele cheie din ADHD sunt si cele care definesc tipurile tulburarii. Semnele cheie sunt reprezentate de neatentie, hiperactivitate si impulsivitate. Acestea pot afecta semnificativ viata de zi cu zi a copilului, mai ales in ceea ce priveste activitatea scoalara, iar fara tratament vor duce inclusiv la afectarea vietii de adult. Neatentia poate fi imbracata sub forma unor dificultati de concentrare pe anumite activitati sau imposibilitatea de a termina sarcinile incepute.

Copilul neatent intampina dificultati in urmarea unor instructiuni, nu asculta atunci cand cineva ii vorbeste, uita si greseste frecvent. De asemenea, apar dificultati in realizarea unor planuri si in ceea ce priveste organizarea activitatilor. Perioadele de studiu pe durate lungi nu sunt posibile, iar activitatile ce necesita un efort psihic intens nu sunt agreate. In ceea ce priveste hiperactivitatea si impulsivitatea, un copil cu ADHD va avea dificultati in a ramane linistit si va deveni agitat. Copilul se afla frecvent in miscare, vorbeste mult si chiar intrerupe conversatiile avute de ceilalti, nu are rabdare si chiar se poate implica in activitati periculoase, fara a constientiza la ceea ce se expune.

Dupa cum a fost precizat si mai sus, simptomele cheie fac parte din comportamentul normal al unui copil, devenind problematice cand interfereaza cu viata de zi cu zi. Asadar, distingerea tulburarii hiperkinetice cu deficit de atentie de comportamentul specific copilului poate fi dificila, iar semnele de alarma apar sau se accentueaza, de obicei, odata cu inceperea scolii.

Cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca un copil la scoala sunt in concordanta cu atitudinile si comportamentele unui copil cu ADHD, asa ca manifestarile vor iesi in evidenta. Copiii cu ADHD pot intampina dificultati in cea ce priveste viata scolara din cauza manifestarilor afectiunii, acestea fiind traduse prin note mici, probleme in buna desfasurare a actului de invatare si probleme cu socializarea. Poate fi alterata inclusiv parerea despre propria persoana si poate fi instalata senzatia ca cei din jur arata aversiune.

Manifestarile ADHD la pubertate sunt similare cu cele ale copiilor, dar pot fi si accentuate din cauza modificarilor hormonale. Diferente pot sa apara si in ceea ce priveste genul, mai ales cand vine vorba despre modificarile pe care le sufera corpul. Maturitatea emotionala joaca un rol cheie, expertii afirmand ca adolescentii cu ADHD sunt mai imaturi decat cei care nu au aceasta tulburare.

Simptomele tulburarii hiperkinetice cu deficit de atentie sunt relativ stabile in perioada adolescentei, dar exista riscul agravarii daca nu se intervine. Performantele scolare slabe vor avea consecinte pentru viitorul tanar, mai ales cand vine vorba despre inscrierea la liceu sau integrarea in anumite cercuri ale colegilor.

Se considera ca peste 60% din copiii cu ADHD prezinta simptome chiar si la varsta adulta. Totusi, s-a observat ca simptomele se amelioreaza sau isi reduc frecventa pe masura ce se intainteaza in varsta. Adultii pot resimti dificultati de concentrare, probleme de organizare, dar si greutatati in finalizarea unor activitati. Tulburarea poate fi trecuta cu vederea in cazul adultilor, cu toate ca din cauza ei acestia nu se adapteaza social, au dificultati in pastrarea unui loc de munca sau dezvolta tulburari psihice, precum depreseia. Stima de sine poate fi afectata in cazul adultilor cu ADHD si poate sa apara frustrarea.

Totusi, chiar daca adultii cu ADHD se adapteaza social mai bine decat copiii cu aceasta afectiune, din pacate tot sunt asociati cu o rata mai mare a divorturilor si a consumului de substante toxice, precum alcoolul, tutunul sau drogurile, fata de persoanele fara aceasta tulburare.

Diagnosticul de ADHD poate fi pus de un medic psihiatru, psiholog sau neurolog pediatru, dar implicarea pluridisciplinara poate fi de un real ajutor in evaluarea si sustinerea unui pacient cu aceasta tulburare. In general, diagnosticul este pus dupa varsta de 7 ani din cauza similitudinii dintre simptomele ADHD si manifestarile normale ale dezvoltarii copilului.

Parintii care prezinta ingrijorari in ceea ce priveste comportamentul copiilor, dezvoltarea afectiva a acestora si performantele scolare pot solicita parerea unui specialist. Este important de stiut ca nu exista teste sau analize pe baza carora sa se puna exact diagnosticul de ADHD, ci acesta va fi pus pe baza unor anumite criterii. Parintii pot fi de ajutor in punerea diagnosticului, oferind informatii cu privire la varsta la care au fost observate prima data manifestarile, situatiile care le-au declansat sau le declanseaza, durata simptomelor si efectul pe care acestea le au asupra vietii sociale, familiale, scolare etc.

Dupa cum a fost precizat, diagnosticarea ADHD se face in urma compararii tabloului clinic cu un set de criterii standard. Astfel, persoana evaluata trebuie sa prezinte sase simptome tipice ADHD, iar durata acestora sa fie de cel putin 6 luni. Simtpomele trebuie sa afecteze semnificativ viata de zi cu zi, in cel putin doua din urmatoarele doua locuri: acasa, la scoala sau la locul de munca. De asemenea, este necesar ca simptomele sa nu fie provocate de alte afectiuni de sanatate, asa ca diagnosticul diferential este foarte important.

Cateva dintre afectiunile cu care poate fi facut diagnosticul diferential sunt reprezentate de: tulburarea de conduita, depresia, epilepsia, tulburarea de spectru autist, sindromul Tourette, hiperactivitatea glandei tiroide, carenta de vitamine si minerale etc.

Tipul de ADHD pe care il are o persoana va determina modul in care aceasta va fi tratata. De asemenea, este important de stiut ca tipul de ADHD avut de cineva se poate modifica in timp, asa ca si tratamentul va necesita o ajustare. In plus, tratamentul nu este unul curativ, ci simptomatic si poate lua diferite forme (tratamente medicamentoase, terapii psihologice si comportamentale sau terapii combinate).

Simptomatologia copiilor este controlata cu medicamente, precum substantele din clasele amfetaminelor sau metilfenidatului. Tratamentul medicamentos al adultilor nu difera prea mult de cel al copiilor, fiind axat tot pe medicamente stimulante. Efectele sunt benefice de cele mai multe ori, dar trebuie avute in vedere si reactiile adverse si dezavantajele. De asemenea, poate fi folosita si medicatia non-stimulanta, cum ar fi cea bazata pe inhibitori ai recaptarii noradrenalinei.

Consilierea psihologica a copiilor si adultilor cu ADHD este la fel de importanta si utila. Prin aceasta se identifica problemele existente si se gasesc numeroase strategii de gestionare a lor. Terapiile comportamentale si psihologice sunt utile pentru tratarea depresiei si a anxietatii, dar ajuta si la sporirea respectului de sine si la depasirea situatiilor stresante. Eficienta la scoala, la locul de munca si in activitatile extrascolare si personale poate fi marita cu ajutorul acestor terapii. De asemenea, tratamentul comportamental ajuta familia pacientului, dar si pe acesta, sa treaca mai usor peste dificultatile ce apar.

In final, trebuie adus in discutie faptul ca majoritatea adultilor cu ADHD se vor adapta la viata de zi cu zi daca vor primi tratament adecvat si in timp util. Astfel, un pacient compliant la tratament va observa o imbunatatire semnificativa a calitatii vietii si ca se va integra perfect in comunitatea in care se afla, asemenea oricarui membru al acesteia.